Răspândiți în lume, evreii - în marea lor majoritate - au aspirat să se întoarcă la „Sion” și la „Țara Israel”,[54] deși marile eforturi care trebuiau depuse pentru un astfel de obiectiv au creat dispute[55][56] Speranțele și dorințele evreilor care trăiau în exil au fost formulate în Biblia ebraică[57] ca o temă importantă a credinței evreiești[55]. Ca urmare a expulzării evreilor din Spania în 1492, unele comunități s-au refugiat in Palestina[58] unde, în decursul secolului al 16-lea, comunitățile evreiești au prins rădăcini în patru „orașe sfinte”: Ierusalim, Tiberias, Hebron și Safed. Se notează că în 1697, rabinul Yehuda Hahasid s-a stabilit, cu un grup de 1 500 de evrei, la Ierusalim.[59]
În a doua jumătate a secolului al 18-lea s-au stabilit în Palestina comunități din Europa de Est, adversari (în idiș Misnagdim, sau Prușim) ai hasidismului.[60][61][62]
Prima Aliyah, primul val de emigrație evreiască modernă spre Palestina stăpânită de otomani, a început în 1882, când evrei din România au luat vaporul de la Galați și împreună cu alți evrei care au fugit de pogromurile din Imperiul Rus au întemeiat așezări agricole în Țara Israel.[63]
Deși mișcarea sionistă exista deja în practică, jurnalistul austro-ungar Theodor Herzl este creditat ca fondator al sionismul politic[64], o mișcare care a urmărit să creze un stat evreu, în Țara Israel, ridicând problema evreiască la nivel internațional[65] În 1896, Herzl a publicat în Der Judenstaat (Statul Evreilor) viziunea sa asupra unui viitor stat evreu laic și suveran. în anul următor el a fost ales să prezideze primul Congres Mondial Sionist.[66]
A doua Aliyah (1904-1914), a început ca urmare a primului pogrom de la Chișinău, cam 40 000 de evrei s-au stabilit în Palestina (aproape jumătate dintre ei au plecat mai târziu).[63] Atât primul cât și al doilea val de emigranți au fost, în marea lor majoritate, evrei religioși, evrei ortodocși, deși a doua Aliyah a inclus și grupuri socialiste care au înființat primele kibuțuri.[67] În timpul Primului război mondial, secretarul britanic de externe, Arthur Balfour a trimis o scrisoare care declara:[68]
„Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.
[69]”
Legiunea evreiască, în primul rând un grup de voluntari sioniști, a asistat la cucerirea britanică a Palestinei în 1917. Opoziția arabilor față de conducerea britanică și a imigrației evreiești a dus la revoltele din 1920 din Palestina și formarea unei miliții evreiești cunoscută sub numele de Haganah (însemnând "Apărare" în ebraică), din care a apărut mai târziu grupările paramilitare Irgun și Lehi (Grupul Stern).[70] În 1922, Liga Națiunilor a acordat un mandat Marii Britanii asupra Palestinei în condiții similare cu Declarația Balfour.[71] Populația din zona aceasta în acest moment a fost predominant arabă și musulmană, evreii reprezentând aproximativ 11% din populație.[72]
A treia (1919-1923) și A patra Aliyah (1924-1929) au adus încă 100 000 de evrei în Palestina.[63]
Nazismul și persecutarea evreilor în Europa anilor '30 a dus la A cincea Aliyah, cu un aflux de un sfert de milion de evrei. Aceasta a fost o cauză majoră a revoltei arabe din anii 1936-1939 și a dus la introducerea de către britanici a unor restricții privind imigrarea evreilor în Palestina, cu Cartea albă din 1939. Deoarece țările din întreaga lume refuzau, în general, să dea azil refugiaților evrei, care fugeau de Holocaust,[73] o mișcare clandestină cunoscută sub numele de Aliyah Bet a fost organizată pentru a aduce evrei în Palestina.[63] Până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, populația evreiască din Palestina a crescut la 33% din totalul populației.[74]
După al doilea război mondial, Marea Britanie s-a aflat în conflict aprig cu comunitatea evreiască din Palestina, Haganah alăturându-se Irgun și Lehi într-o rezistență armată împotriva politicii represive a administrației britanice.[75] În același timp, mii de evrei supraviețuitori ai Holocaustului, refugiați din Europa și din nordul Africii, au căutat o viață nouă în Palestina, dar au fost întorși din drum sau adunați și închiși de către britanici în tabere de detenție. În 1947, guvernul britanic a anunțat că va încheia Mandatul pentru Palestina,nereușind să ajungă la o soluție acceptabilă pentru ambele populații în conflict: arabi și evrei.[76] Organizația Națiunilor Unite, recent creată, a aprobat, Planul de împărțire a Palestinei (Rezoluția nr. 181 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite) din 29 noiembrie 1947, care a aprobat divizarea țării în două state, unul arab și celălalt evreiesc. Ierusalimul a fost desemnat să fie un Corpus separatum internaționalizat și administrat de ONU.[77]
Colectivitatea evreiască locală a acceptat acest plan,[78] dar Liga Arabă și Înaltul Comitet Arab din Palestina l-au respins.[79] La 1 decembrie 1947, Înaltul Comitet Arab a proclamat o grevă de trei zile, iar grupuri de arabi au început să atace obiective civile evreiești.[80] La izbucnirea războiului civil evreii s-au aflat mai mult în defensivă, dar treptat au trecut și ei la atac.[81] Economia arabilor palestinieni s-a prăbușit și în cursul ostilităților 250.000 de arabi palestinieni au fugit sau au fost expulzați.[82]
La 14 mai 1948, cu o zi înainte de expirarea mandatului britanic, Agenția Evreiască a proclamat independența, numind noul stat Israel.[83] În ziua următoare, armatele a cinci state arabe- Egipt, Transiordania, Siria, Liban și Irak - au atacat Israelul, lansând faza interstatală a Războiului arabo-israelian din 1948-1949; Arabia Saudită a trimis un contingent militar sub comandă egipteană; Yemenul cel îndepărtat a declarat și el război dar nu a întreprins acțiuni militare.[84] După un an de lupte, un acord de încetarea focului a fost semnat și s-au stabilit o linie de armistițiu, frontiere temporare, cunoscute sub numele de Linia verde.[85] Iordania a anexat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Cisiordania și Ierusalimul de Est, iar Egiptul a preluat controlul Fâșiei Gaza. Organizația Națiunilor Unite estimează că mai mult de 700.000 de palestinieni au fost expulzați sau au fugit în timpul conflictului din teritoriile pe care s-a alcătuit Statul Israel .[86]
Israel a fost acceptat ca membru al Organizației Națiunilor Unite, cu majoritate de voturi, la 11 mai1949.[87] În primii ani de existență a statului, mișcarea social-democrată condusă de primul ministru David Ben-Gurion a dominat politica israeliană.[88][89] Acești ani au fost marcați de un aflux de supraviețuitori ai Holocaustului, precum și de imigranți și refugiați evrei din țările arabe, dintre care mulți s-au confruntat cu persecuții și spolieri în țările lor de origine.[90] În consecință, populația Israelului a crescut între 1948 și 1958 de la 800.000 la doua milioane de locuitori.[91] Între 1948-1970, aproximativ 1.151.029 refugiați și imigranți evrei s-au mutat în Israel.[92] Unii au ajuns ca refugiați fără nici un fel de bunuri și au fost cazați în tabere temporare cunoscute sub numele de ma'abarot; până în 1952, peste 200.000 de imigranți au trăit în aceste așezări temporare de corturi și barăci.[93] Necesitatea de a rezolva criza l-a determinat pe Ben-Gurion să semneze un acord de despăgubiri cu Germania de Vest, care a declanșat proteste de masă ale unei părți a populației evreiești, mai ales din tabăra naționalistă și conservatoare, consternată de ideea ca Statul evreiesc acceptă compensații bănești pentru Holocaust.[94]
În anii 1950, așezări israeliene au fost adesea atacate de Fedaini palestinieni, mai ales din Fâșia Gaza ocupată de Egipt, dar și din Cisiordania, devenită parte a Iordaniei.[95] În 1950 Egiptul a închis Canalul Suez și a blocat strâmtoarea Tiran pentru transporturile israeliene și a avut loc o escaladare a tensiunii de-a lungul granițelor Israelului, însoțită de incidente militare. În 1956, Israelul s-a alăturat unei alianțe secrete cu Marea Britanie și Franța, care urmăreau recâștigarea controlului Canalului Suez, pe care egiptenii l-au naționalizat (vezi Criza Suezului). Israelul a invadat Peninsula Sinai, dar a fost silit (sub presiunile SUA și ale URSS), să se retragă. În schimb Organizația Națiunilor Unite urma să dea garanții pentru drepturile Israelului la acces liber în Marea Roșie și Canalul de Suez.[96][97]
La începutul anilor 1960, Israelul l-a capturat pe criminalul de război nazist Adolf Eichmann în Argentina si l-a adus în Israel pentru a-l judeca.[98] Procesul a avut un impact major asupra conștientizării publicului asupra Holocaustului.[99] Eichmann rămâne singura persoană din lume, care a fost condamnată la execuție de către un tribunal israelian.[100]
Naționaliștii arabi conduși de președintele egiptean Gamal Abdel Nasser au continuat să refuze să recunoască Israelul și au solicitat distrugerea lui.[14][101] Până în 1966, relațiile israeliano-arabe s-au deteriorat, până la punctul când au avut loc incidente militare între forțele israeliene și arabe.[102] În 1967, Egipt, a expulzat trupele de menținere a păcii ale ONU, staționate în Peninsula Sinai din 1957 și a anunțat o blocadă parțială a accesului Israelului la Marea Roșie. În mai 1967 o serie de state arabe au început să-și mobilizeze forțele.[103] Israel a văzut aceste acțiuni ca un casus belli. La 5 iunie 1967, Israelul a lansat un atac preventiv împotriva Egiptului și Siriei. Ulterior la ostilităti s-au alăturat Iordania și Irakul. În cadrul unui Război de Șase Zile, superioritatea militară israeliană a fost demonstrată în mod clar împotriva adversarilor arabi, mai numeroși. Israelul a reușit să captureze Cisiordania, Fâșia Gaza, Peninsula Sinai și Înălțimile Golan.[104] Granițele Ierusalimului au fost extinse, încorporând Ierusalimul de Est, iar Linia verde din 1949 a devenit granița administrativă dintre Israel și teritoriile ocupate.
În Războiul de Șase Zile din 1967, Israelul a învins armatele combinate din Egipt, Iordania (susținută de Irak) și Siria. După război, Israelul s-a confruntat cu tot mai multă rezistență internă din partea palestinienilor arabi. Cea mai importantă dintre diferitele grupuri combatante palestiniene arabe a fost Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), înființată în 1964, care inițial s-a angajat la „lupta armată ca singura modalitate de a elibera patria”.[105][106] La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, grupările palestiniene au lansat un val de atacuri[107][108] împotriva Israelului și a unor obiective civile evreiești din întreaga lume,[109] inclusiv un masacru al atleților israelieni la Jocurile Olimpice de vară din 1972 din München.
La 6 octombrie 1973, când evreii sărbătoreau Iom Kipur, armatele egiptene și siriene au lansat un atac surpriză împotriva Israelului. Războiul s-a încheiat la 26 octombrie cu victoria Israelului care, în pofida unor pierderi grele, mai ales în prima parte a războiului, a respins cu succes forțele egiptene și siriene, împingând frontul îndărăt pe teritoriul dușman [110]. O anchetă internă a exonerat Guvernul de responsabilitatea pentru eșecurile de dinainte și din timpul războiului, dar mânia publică l-a forțat pe prim-ministrul Golda Meir să demisioneze.[111]
În iulie 1976, trupele de comando israeliene au efectuat o misiune îndrăzneață, care a reușit salvarea a 95 de ostatici, care erau deținuți de către gherilele Organizației pentru Eliberarea Palestinei pe Aeroportul Internațional Entebbe aproape de Kampala, Uganda.
Alegerile Knesset-ului din 1977 au marcat un punct de cotitură în istoria politică a Israelului când partidul de centru-dreapta Likud al lui Menachem Begin a preluat controlul de la Partidul Laburist.[112] Mai târziu în același an, președintele egiptean Anwar El Sadat a făcut o călătorie în Israel și a vorbit în fața Knesset-ului în ceea ce a fost prima recunoaștere a Israelului de către un șef de stat arab.[113] În cei doi ani care au urmat, Sadat și Menahem Begin au semnat Acordurile de la Camp David (1978) și Tratatul de Pace Israel-Egipt (1979).[114] Israelul s-a retras din Peninsula Sinai și au convenit să inițieze negocieri asupra unei autonomii pentru palestinienii din Cisiordania și Fâșia Gaza.[115]
La 11 martie 1978, un raid de gherilă OEP din Liban a dus la masacrul de pe drumul costier, în care 35 de civili israelieni au fost uciși și 75 răniți. Israelul a răspuns prin invazia sudului Libanului pentru a distruge bazele palestiniene ale OEP de la sud de râul Litani. Cei mai mulți luptători OEP s-au retras și Israelul a controlat sudul Libanului până ce o forță ONU și armata libaneză l-au putut prelua. Cu toate acestea, OEP a reluat curând politica sa de rezistență contra Israelui. În următorii câțiva ani OEP organizat infiltrări ai oamenilor săi și actiuni de teroare contra populației israeliene și a bombardat sporadic peste graniță. Israel a efectuat numeroase contr-atacuri de represalii din aer și pe sol.
Între timp guvernul lui Begin a încurajat în mod activ israelieni să se stabilească în Cisiordania ocupată.[116]
Legea fundamentală: Ierusalim, capitala Israelului, adoptată în 1980, a fost considerat de unii reafirmarea anexării Ierusalimului de est de către Israel din 1967 prin decret guvernamental și a reaprins controversele internaționale asupra statutului orașului. Cu toate acestea, nu existat niciodată un act în care guvernul israelian să definească ceea ce se consideră a fi extinderea teritoriului Israelului și nici un act care să includă în mod specific în acesta Ierusalimul de Est.[117] Poziția majorității statelor membre ale ONU se reflectă în numeroase rezoluții în care se declară că acțiunile întreprinse de către Israel de a-și stabili cetățenii în Cisiordania și de a impune legi și administrare asupra Ierusalimului de Est sunt ilegale și nu au nici o valabilitate.[118]
La 7 iunie 1981, aviația israeliană a distrus singura centrală de energie nucleară din Irak, care a fost în construcție chiar în afara Bagdadului.
După o serie de atacuri OEP, in 1982, Israelul a invadat Libanul, încă o dată, pentru a distruge bazele de la care Organizația pentru Eliberarea Palestinei au lansat atacuri și rachete spre nordul Israelului. Acesta reprezentat Primul război din Liban,. denumit in Israel Operațiunea „Pace pentru Galileea”[119] În primele șase zile de lupte, israelienii au distrus forțele militare ale OEP din Liban și i-au învins decisiv pe sirieni. O anchetă a guvernului israelian - Comisia Kahan - i-a considerat mai târziu pe Begin, Sharon și pe generalii israelieni indirect responsabili pentru masacrele de la Sabra și Shatila efectuate de Falangele libaneze ca reacție la asasinarea conducătorului lor, președintele recent ales al Libanului, Bachir Jemayel. În 1985, Israelul a răspuns la un atac terorist al OEP în Cipru prin bombardarea sediul OEP din Tunis. Israelul s-a retras din cea mai mare parte a Libanului în 1986, dar a menținut o zonă tampon de frontieră în sudul Libanului până în anul 2000. Prima Intifada, o revoltă palestiniană împotriva dominației israeliene,[120] a izbucnit în 1987, cu valuri de demonstrații necoordonate și violențe care au loc mai ales în Cisiordania și Gaza. Pe parcursul următorilor șase ani, Intifada a devenit mult mai organizată și a inclus măsuri economice și culturale, care vizeau perturbarea ocupației israeliane. Mai mult de o mie de oameni au fost uciși în violențe, mulți dintre ei tineri care aruncau cu pietre.[121] Răspunzând la raidurile de gherilă continue ale OEP în nordul Israelului, Israelul a lansat un alt raid de represalii în sudul Libanului în 1988. Pe fondul tensiunilor în creștere cu privire la criza din Kuweit, polițiștii de frontieră israelieni au tras într-o mulțime palestiniană revoltată lângă moscheea Al-Aqsa din Ierusalim. 20 de persoane au fost ucise și aproximativ 150 rănite. În timpul războiului din Golf din 1991, OEP l-a susținut pe Saddam Hussein și atacurile cu rachete scud împotriva Israelului. În ciuda indignării publice, Israel a luat în seamă solicitarea SUA de-a se abține de a răspunde la atacuri și nu a participat la acest război.[122][123]
În 1992, Ițhak Rabin a devenit prim-ministru în urma unor alegeri în care partidul său a solicitat compromisul cu vecinii Israelului.[124][125] În anul următor, Shimon Peres, în numele Israelului, și Mahmoud Abbas din partea OEP, au semnat Acordurile de la Oslo, care au dat Autorității Naționale Palestiniene dreptul de a guverna părți din Cisiordania și Fâșia Gaza.[126] OEP a recunoscut, de asemenea, dreptul Israelului de a exista și a promis încetarea terorismului.[127] În 1994, Tratatul de pace Israel-Iordania a fost semnat de regele Hussein si premierul Rabin, act prin care Iordania a devenit a doua țară arabă care a normalizat relațiile cu Israelul.[128] Sprijinul arab public pentru Acorduri a fost deteriorat de continuarea colonizării israeliene[129] și de punctele de control, precum și de deteriorarea condițiilor economice.[130] Sprijinul publicului israelian pentru Acordurile de la Oslo a diminuat după ce Israelul a fost lovit de o serie de atacuri sinucigașe palestiniene.[131] În cele din urmă, în timp ce pleca de la un miting de pace în noiembrie 1995, Ițhak Rabin a fost asasinat de către un evreu din aripa de extremă dreapta care s-a opus Acordurilor.[132]
La sfârșitul anilor 1990, Israel, sub conducerea lui Binyamin Netanyahu, s-a retras din Hebron, și a semnat Memorandumul Wye River, făcând un gest de bunăvoință față de Autoritatea Națională Palestiniană.[133] Ehud Barak, ales prim-ministru în 1999 din partea social-democrației, a început noul mileniu prin retragerea forțelor din sudul Libanului și a desfășurarat negocieri cu președintele Autorității Palestiniene, Yasser Arafat și cu președintele american Bill Clinton, la Summit-ul Camp David din 2000. În timpul reuniunii la nivel înalt, Barak a oferit un plan pentru înființarea unui stat palestinian, dar Yasser Arafat l-a respins.[134] După eșecul negocierilor și o vizită controversată a liderului Likud, Ariel Sharon, pe Muntele Templului, a început a doua Intifada care s-a caracterizat printr-un val de teroare palestinian împotriva civililor și militarilor israelieni. Sharon a devenit prim-ministru într-un scrutin special în 2001. În timpul mandatului său, Sharon a pus după câțiva ani stavilă valului de teroare, prin operatia Zid de apărare, a pus în aplicare un plan de retragere unilaterală a Israelului din Fâșia Gaza și, de asemenea, a inițiat construcția unei bariere israeliene de separare cu zonele locuite de arabi în Cisiordania.[135]
În iulie 2006, un atac de artilerie al Hezbollah asupra așezărilor Israelului de la frontiera de nord și o răpire transfrontalieră a doi soldați israelieni a declanșat cel de-al doilea război din Liban.[136][137] Doi ani mai târziu, în mai 2008, Israelul a confirmat că a fost discutat un tratat de pace cu Siria pentru un an, având Turcia ca mediator.[138] Cu toate acestea, la sfârșitul anului, Israel a intrat într-un alt conflict, când încetarea focului între Hamas și Israel a luat sfârșit. Războiul din Gaza a durat trei săptămâni și s-a încheiat după ce Israel, a anunțat un armistițiu unilateral.[139][140] Hamas a anunțat încetarea focului separat. Deși nicio parte nu a încetat complet focul, armistițiul a rămas stabil.
În zorii zilei de sâmbătă, 7 octombrie 2023, în timpul sărbătorii evreiești de Simhat Tora, organizațiile teroriste islamiste din Fâșia Gaza, Hamas și Jihad Islami, sub pretextul de a salvgarda Moscheea Al-Aqsa de pe Muntele Templului din Ierusalim în cadrul unei acțiuni denumite „Potopul Al Aksa”, au violat printr-un atac surpriză granița cu Israelul, au mitraliat sute de tineri care participau la un festival de muzică electronică, au ocupat și distrus numeroase localități israeliene din apropierea graniței, au masacrat peste 1300 de persoane, majoritatea civile, inclusiv copii, femei și bătrâni, au rănit circa 3000, și au răpit peste 240 persoane, inclusiv copii, femei și bătrâni. Mii de rachete parte, artizanale și, marea majoritate, de producție iraniană au fost lansate asupra populației civile din sudul, centrul și nordul Israelului. În următoarele zile, Israelul a fost pus in situația de a declanșa războiul de apărare, denumit al Săbiilor de fier, contra regimului terorist islamist al Hamasului din Gaza, care, folosind metode ca cele ale organizațiilor de tip Statul Islamic sau Al-Qaida, îi amenință securitatea. Ofensiva israeliană continuă și astăzi. După datele ministerului sănătății al Hamasului, numărul victimelor din rândul palestinienilor din Fâșia Gaza a ajuns la 18.000 de persoane, din care aproximativ 6000 sunt copii. Israelul a bombardat școli ONU,tabere de refugiați, moschee și spitale, unde și-au pierdut viata mulți civili și personal auxiliar al ONU din rândurile palestinienilor. Israelul a demascat folosirea instituțiilor civile de către Hamas în scopul activităților militare si teroriste. Hamasul continuă să dețină 138 ostatici, majoritatea civili, inclusiv copii, femei, bătrâni, cărora nu li se permite primirea de vizite din partea Crucii Rosii Internaționale. Israelul este supus la atacuri cu proiectile și rachete asupra populației civile si din partea membrilor și aliaților Hamasului din Liban si Siria, în primul rând, organizația pro- Hezbollah, de asemenea, din partea organizației șiite a hittilor din Yemen, care, în plus, a amenințat libertatea de circulație a navelor comrciale în Marea Roșie.