Vidră de mare - Wikipedia

Vidră de mare - Wikipedia
Sari la conținut
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Vidră de mare
Vidră de mare în apă
Stare de conservare
În pericol
IUCN 3.1
Clasificare științifică
Regn:
Animalia
Încrengătură:
Chordata
Subîncrengătură:
Vertebrata
Clasă:
Mammalia
Ordin:
Carnivora
Familie:
Mustelidae
Subfamilie:
Lutrinae
Gen:
Enhydra
Fleming
1828
Specie:
E. lutris
Nume binomial
Enhydra lutris
L.
, 1758
Răspândirea geografică (istorică și actuală) a vidrei de mare
Modifică
text
Vidra de mare
Enhydra lutris
; numită și
vidră marină
mai rar
lutră de mare
castor de mare
sau
calan
) este un
mamifer
marin carnivor din familia
mustelidelor
, rudă apropiată a
vidrelor
. Este răspândită pe ambele coaste ale
Oceanului Pacific
de Nord. Greutatea tipică a vidrelor de mare adulte variază între 14 și 45
kg, fiind astfel mustelidele cu cea mai mare masă, dar, în același timp, unul dintre cele mai mici mamifere marine. Spre deosebire de alte animale din acest grup, vidrele de mare înaintează foarte puțin pe țărm și, cu toate că se pot deplasa pe uscat, își petrec cea mai mare parte a vieții în apă.
Vidrele de mare preferă
zonele de litoral
pentru înot și scufundări. Aici se hrănesc mai mult cu
nevertebrate
arici-de-mare
, diverse
moluște
și
crustacee
– dar și cu unele specii de
pește
. Reglează cantitatea de arici-de-mare, a căror abundență poate cauza dispariția din ecosistem a
varecului
. Vidrele de mare posedă mai multe abilități legate de alimentație: folosesc pietre de pe litoral pentru a sparge
crabii
și au „buzunare” în care depozitează temporar hrana până la ieșirea la suprafață. Principalii răpitori ai vidrei de mare sunt
orcile
. Astfel, în
lanțul trofic
, vidra de mare este poziționată între orci, pe de o parte, și nevertebrate și pești, pe de altă parte.
Efectivul dinainte de 1741 al speciei este estimat la 150.000–300.000 de indivizi, dar din acel an și până în 1911 a fost intens vânată, în urma cărui fapt numărul de indivizi a scăzut până la doar 1.000–2.000. Ulterior, includerea speciei în lista de animale pe cale de dispariție și în mai multe documente de conservare a speciei, cu precădere
Cartea Roșie
a țărilor din areal, a ridicat populația vidrelor de mare până la o cincime din cea inițială. Acest fapt a fost considerat un succes al organizațiilor de protecție a mediului și o contribuție majoră la împiedicarea degradării ecosistemului marin. Chiar și așa,
Enhydra lutris
rămâne o specie amenințată.
Studiere și clasificare
modificare
modificare sursă
Istoricul studierii
modificare
modificare sursă
O vidră de mare desenată după descrierea lui
Georg Wilhelm Steller
, secolul al XIX-lea
Prima descriere științifică a vidrei de mare a fost făcută de
Georg Wilhelm Steller
în anul 1751. Steller a luat parte la cea de-
a doua expediție în Kamceatka
⁠(
a lui
Vitus Bering
. Corabia expediției a naufragiat în preajma
insulelor Comandorului
și 75 de marinari au fost nevoiți să petreacă iarna 1741-1742 pe cea mai mare insulă din acest arhipelag, care a fost numită ulterior
insula Bering
. Vânătoarea de mamifere marine, în particular a vidrelor de mare, a ajutat o parte a echipajului expediției să supraviețuiască condițiilor grele de iarnă. Georg Steller, care era naturalistul expediției, făcea însemnări regulate și, după 10 ani, a publicat o descriere succintă a animalelor marine de pe insulă, unde a descris, în treisprezece pagini, și vidra de mare.
Această descriere din secolul al XVIII-lea a constituit singura cercetare efectuată asupra vidrelor de mare pentru următorii 200 de ani, astfel încât de studierea lor în natură nu s-a mai ocupat nimeni până în anii 1930.
Vidra de râu
Lutra lutra
) – cea mai apropiată rudă a vidrei de mare
Începând cu anul 1751, un șir de cercetători, bazându-se pe descrierile lui Steller și pe blănurile și
scheletele
de vidre de mare aduse în Europa, au încercat să clasifice specia din punct de vedere
taxonomic
. Însă, întrucât vidra de mare posedă o mulțime de particularități
morfologice
care o deosebesc de alte specii, clasificarea taxonomică a fost revizuită de numeroase ori. Astfel, Steller, apoi și
Johann Christian Polycarp Erxleben
⁠(
, au clasificat vidra de mare în genul
Lutra
Carl Linné
a atribuit-o familiei
Mustelide
10
pentru ca mai apoi
Peter Simon Pallas
să o clasifice în genul
Phoca
(foci).
11
La mijlocul secolului al XIX-lea, vidra de mare a fost, în sfârșit, clasificată într-un gen separat –
Enhydra
(termen introdus de naturalistul
scoțian
John Fleming
în anul 1822
12
), însă tendința de a unifica acest gen cu
vidrele
într-o subfamilie unică –
Lutrinae
– a durat până la sfârșitul secolului XX. În prezent
Enhydra
este totuși clasificat ca gen al subfamiliei
Lutrinae
. O concluzie finală despre apartenența sistematică a vidrei de mare a fost formulată după descoperirile fosilelor
Potamotherium dubia
Aonyx hessica
și
Enhydra reevei
din
miocen
și
pliocen
, recunoscute ca având o formă asemănătoare.
13
14
Unicitatea vidrelor de mare, lipsa datelor
paleontologice
și, prin urmare, numeroasele conflicte de opinie privind clasificarea taxonomică a vidrei de mare au adus cu sine o mare varietate de denumiri ale ei în nomenclatura binară, formulate de diferiți cercetători. Denumire științifică curentă este
Enhydra lutris
(Linnaeus, 1758).
15
Denumirile sinonime sunt prezentate în tabel.
Nomenclatura binară
Semnificație
Autoritate, an
Lutra marina
„vidra de mare”
Steller
, 1751
; Erxleben, 1777
Mustela lutris
„jderul-vidră”
Linné
, 1758
10
Lutra gracilis
„vidra zveltă”
Bechstein
, 1800
Phoca lutris
foca
-vidră”
Pallas
, 1811-1831
11
Pusa orientalis
Oken, 1816
16
Enhydra stelleri
Fleming
, 1822
12
Latax lutris
Gloger, 1827
17
; Stejneger, 1898
18
Lutra stelleri
„vidra lui Steller”
Lesson, 1827
19
Enhydris lutris
Lichtenstein, 1827
20
Engydris marina
Brandt
, 1880
Enhydra lutris
(denumirea oficială curentă)
Taxonomie contemporană și evoluție
modificare
modificare sursă
Printre mustelide, vidrele de mare sunt cei mai mari reprezentanți și singurele cu un mod de viață total marin. Ele posedă un șir de particularități morfologice unice, care au contribuit la acomodarea la mediul de viață marin. În același timp, vidrele de mare sunt unele din cele mai mici mamifere marine. Dintre mamiferele marine, doar
delfinul lui Commerson
⁠(
este mai mic decât vidra de mare.
Vidrele de râu și cele de mare sunt clasificate în aceeași subfamilie
Lutrinae
, deoarece se consideră că au un strămoș comun.
Vidra orientală cu gheare scurte
este clasată într-un gen aparte al subfamiliei
Lutrinae
, la fel ca vidra de mare. Strămoșul comun al lutrinelor viețuia în Eurasia și mult timp a fost considerat drept fosila
Potamotherium valletoni
din epoca miocenului,
14
însă cercetătorii de azi consideră
Potamotherium valletoni
ca fiind doar un element de legătură și deplasează timpul caracteristic strămoșului lutrinelor în miocenul timpuriu.
21
Se consideră că
migrația
lutrinelor (și, în particular, a vidrelor de mare) din Eurasia în alte părți ale lumii a avut loc în pliocenul mijlociu.
Cariotipul
vidrei de mare numără 38 de
cromozomi
22
Subspecii
modificare
modificare sursă
În prezent există trei subspecii ale vidrelor de mare recunoscute unanim. Acestea sunt:
vidra de mare
comună
sau
asiatică
Enhydra lutris lutris
(Linnaeus, 1758
10
), pe
insulele Kurile
insulele Comandorului
și pe coasta estică a
peninsulei Kamceatka
vidra de mare
californiană
sau
sudică
Enhydra lutris nereis
(Merriam, 1904
23
), pe litoralul părții centrale a
peninsulei Baja California
vidra de mare
nordică
Enhydra lutris kenyoni
(Wilson, 1991
24
), pe
insulele Aleutine
și în sudul
peninsulei Alaska
În afară de acestea, unii specialiști consideră că este necesar a diferenția vidra de mare comună de pe insulele Comandorului de cele din Kamceatka și insulele Kurile. Pentru vidra de mare din Kamceatka au fost propuse două variante de denumiri în nomenclatură binară:
Enhydra lutris gracilis
(Bechstein, 1799) și
Enhydra lutris kamtschatica
(Dybowski, 1922). De asemenea, este întocmită o listă a celor mai pronunțate deosebiri dintre cele două subspecii,
25
nefiind de altfel recunoscută ca încă o subspecie de alți cercetători.
26
Confuzia creată în jurul clasificării vidrei de mare pe subspecii a apărut din cauză că cercetarea vidrelor de mare a fost făcută un timp îndelungat de echipe separate: specialiștii sovietici cercetau litoralul estic ale Rusiei contemporane, iar cei americani litoralul vestic al Alaskăi, Canadei și Californiei. Arealurile vidrei de mare comune și vidrei de mare nordice urmează exact linia hotarului dintre
SUA
și
Rusia
Morfologie externă
modificare
modificare sursă
Dimensiuni și durata vieții
modificare
modificare sursă
Vidra de mare este un animal relativ mare: lungimea sa atinge 1,5
m, iar greutatea atinge 45
kg. Forma corpului este alungită, aproape
cilindrică
27
Masculii sunt
mai mari
decât femelele: de obicei au o greutate cu 35
% mai mare și sunt cu 10
% mai lungi. Masculii adulți cântăresc de la 22 până la 45
kg și ating în lungime de la 120 la 150
cm. Femelele adulte din subspecia
vidra de mare californiană
cântăresc de la 14 la 36
kg și măsoară în lungime de la 100 la 140
cm.
28
15
La naștere, puii de vidră de mare au lungimea totală (de la creștet până la vârful cozii) de cca. 55
cm și cântăresc 1,5
kg. La vârsta de 6
luni, ei ating o lungime de până la 110-115
cm și o masă de 11
kg
28
. Pe parcursul următorilor trei ani, vidrele de mare cresc până la dimensiunile și greutatea maxime. Durata de viață este de 9-11
ani, iar în unele cazuri până la 23 de ani. De asemenea, sunt înregistrate cazuri când vidrele de mare au atins vârsta de 20 de ani în captivitate.
15
Construcția corpului
modificare
modificare sursă
După forma capului și construcția generală a corpului, vidrele de mare sunt asemănătoare cu vidrele de râu. Și totuși, primele au un tors de formă cilindrică mai lungă și mult mai masivă.
Gâtul
vidrelor de mare este scurt și gros,
capul
este rotund, cu
urechi
mici și
mustăți
lungi. Așezarea blănii pe corp amintește de așezarea plapumei pe pat, formând numeroase încrețituri.
Capul
modificare
modificare sursă
Capul vidrelor de mare este rotund, botul fiind scurt din cauza
nasului
mare și a
buzei
superioare bine dezvoltate. La mulți indivizi culoarea blănii se schimbă odată cu vârsta din brună-cenușie în galben-deschisă sau aproape albă. Mustățile (sau vibrisele) vidrelor de mare sunt niște organe de simț importante. Ele sunt de culoare albă și sunt așezate pe
obraz
, pe buza de sus și deasupra
ochilor
, în număr de până la
150.
27
Lungimea vibriselor de pe buza de sus variază între 50 și 70
mm, iar a celor de deasupra ochilor ajunge până la 30
mm.
28
Ceafa
aproape totdeauna păstrează o culoare brună-închisă.
Maxilarele
vidrelor de mare sunt puternice și bine împreunate cu
craniul
. Ele s-au scurtat pe parcursul
evoluției
pentru a asigura o mușcătură puternică, întrucât regimul alimentar este constituit din animale cu carapace greu de străpuns.
Creierul
este bine dezvoltat, gradul de dezvoltare a cavității craniene fiind 5,8 (în timp ce la vidrele de râu este 4,63).
29
Aspectul exterior al capului
la vidra de mare californiană
Enhydra lutris nereis
Nas
Ureche
Ochi
Gură și dinți
Nasul
nu este acoperit de blană și are culoare neagră. Nările sunt despicate oblic. În timpul scufundării, pereții elastici ai nărilor se strâng, împiedicând pătrunderea apei în nas.
Pavilioanele
urechilor
amintesc de cele ale
focilor cu urechi
Otariidae
). Ele sunt puternic reduse, se îngustează către partea exterioară, iar în cea interioară se întâlnesc într-un tub ce duce la canalul auditiv. Ca și în cazul nărilor, în timpul scufundării partea exterioară a urechilor se strânge, blocând pătrunderea apei.
Vidrele de mare au
ochi
mici, de regulă de culoare brun-deschisă la indivizii tineri și negru-cafenie la cei maturi. Ochii sunt foarte bine adaptați la viața marină: vidra de mare își poate focaliza vederea atât pe obiectele de sub apă, cât și pe cele de la suprafață, astfel ea este
emetropă
în ambele medii. De asemenea, spre deosebire de alte vidre dar asemeni mustelidelor terestre, vidrele de mare deslușesc mai bine obiectele aflate în jumătatea de jos a câmpului vizual.
28
Dinții
sunt unici ca formă printre carnivore, datorită faptului că raportul dintre
incisivii
superiori și inferiori este
{\displaystyle {\begin{matrix}{\frac {3}{2}}\end{matrix}}}
, în timp ce la celelalte carnivore este
{\displaystyle {\begin{matrix}{\frac {3}{3}}\end{matrix}}}
Astfel, vidrele au exact 4 incisivi inferiori.
26
Raportul general dintre dinții superiori și cei inferiori este
32
{\displaystyle i\ {\frac {3}{2}}\ c\ {\frac {1}{1}}\ pm\ {\frac {3}{3}}\ m\ {\frac {1}{2}}=32}
în total;
28
au fost documentați și indivizi cu 34 de dinți.
Vidrele de mare se nasc cu raportul
26
{\displaystyle i\ {\frac {3}{2}}\ c\ {\frac {1}{1}}\ pm\ {\frac {3}{3}}=26}
de dinți. Dinții sunt adaptați la masticarea
moluștelor
tari și a carapacelor
crabilor
, lucru facilitat de
molarii
lați și comprimați. În același timp, vidrele de mare sunt foarte stângace la apucarea peștilor sprințari și alunecoși, spre deosebire de vidrele de râu.
Membrele și coada
modificare
modificare sursă
Membrele anterioare ale vidrelor de mare sunt scurte și amintesc puțin de cele ale
câinilor
. Extremitățile membrelor anterioare nu sunt însă formate din pernuțe și
degete
, ci dintr-o suprafață compactă continuă de culoare neagră.
Ghearele
de pe labele anterioare sunt retractile și ating 10
mm în lungime. La adulți ele sunt puternic condensate, iar la tineri sunt ascuțite și puternic rotunjite înăuntru. Pernuțele de pe membrele anterioare sunt, deopotrivă cu vibrisele, niște organe de simț de importanță vitală.
Membrele posterioare ale vidrei de mare sunt amplasate foarte în spate. Degetele lor sunt împreunate până la ultima
falangă
, ceea ce transformă membrele posterioare în înotătoare. Degetul exterior este cel mai lung, celelalte scurtându-se treptat până la cel mai mic, cel interior. Ghearele ating 12
mm în lungime și sunt condensate la indivizii adulți.
Membrele
la vidra de mare californiană (
Enhydra lutris nereis
Laba anterioară (în
stânga
) și cea posterioară (în
dreapta
). Degetele se dezvoltă împreună pe ambele membre, în plus, în cazul membrelor posterioare, ele sunt unite până la ultima falangă, ceea ce duce la transformarea labelor posterioare în înotătoare. Lungimile degetelor de pe laba posterioară se schimbă într-o altă ordine decât la majoritatea mamiferelor, micșorându-se treptat de la al cincilea spre primul.
Coada
vidrelor de mare este relativ scurtă, dar groasă și viguroasă. De obicei, are lungimea de 30–36
cm, lățimea de 6–7
cm și grosimea de 4–5
cm. În timpul înotului, coada are rol de
cârmă
Scheletul
modificare
modificare sursă
Scheletul videlor de mare este adaptat pentru o suplețe pronunțată.
Coloana vertebrală
este alcătuită din 50-51 de
vertebre
, dintre care 7
cervicale, 17
toracale, 6
lombare, 3
sacrale și 20-21
codale.
Apofiza spinală
este puțin înclinată la vertebrele lombare, ceea ce asigură o flexibilitate suplimentară.
Cavitatea toracică
este alcătuită din 14
perechi de
coaste
, dintre care 10
perechi se mișcă împreună cu pieptul în timpul respirației. Construcția oaselor din extremități oferă de asemenea suplețe vidrei de mare.
Coapsele
sunt puternic dezvoltate,
tibia
mare fiind foarte groasă, iar cea mică foarte subțire. Falangele degetelor sunt îndesate, comprimate. În general,
oasele
vidrelor de mare sunt mai puternice decât cele ale vidrelor de râu. Câteodată oasele lor primesc cu timpul nuanțe violet-pale, lucru cauzat de alimentația cu
arici-de-mare
Blana
modificare
modificare sursă
Structură
modificare
modificare sursă
Blana
vidrei de mare este foarte deasă: până la 50.000 de fire de păr pe centimetru pătrat, fapt care asigură așezarea în straturi și protejează animalul de frig.
28
Vidrele de mare, spre deosebire de alte mamifere marine precum
focile
sau
balenele
, nu au un strat de grăsime sub piele, de aceea rolul de conservare a căldurii revine exclusiv blănii.
Pielea
formează numeroase încrețituri. De exemplu, sub fiecare membru anterior există cute suficient de mari pentru a păstra temporar diferite obiecte sau animale vânate.
Blana este compusă din fire de păr țepoase (mai puțin de 1
% din numărul total) și pufoase. Vidra de mare își curăță regulat blana „pieptănându-se”, ceea ce permite ca firele de păr să rămână uscate și așezate în straturi. De asemenea, ea are un număr mare de
glande sebacee
, care împiedică umezirea firelor de păr țepoase.
28
Firele de păr țepoase sunt drepte, au lungimea de 15–45
mm și lățimea de 40–175
μm. Cele pufoase au 8–30
mm lungime și 5–19
μm diametru.
28
Densitatea blănii variază puțin în funcție de anotimp (vară sau iarnă). Vidrele de mare nu au perioade de
năpârlire
delimitate în timp; aceasta se desfășoară pe tot parcursul anului, mărindu-și un pic intensitatea în primăvara și vara. Blana este puțin mai densă în partea abdominală, lucru observat mai ales la indivizii tineri, a căror blană încă nu a fost roasă de pietre în timpul deplasării pe uscat. Blana femelelor este mai fină decât cea a masculilor.
Densitatea mare a blănii de vidră de mare a fost un factor determinant al vânării masive a acesteia din secolele
XVIII–XIX.
Culoare
modificare
modificare sursă
Culoarea blănii variază de la aproape roșie până la aproape neagră, dominând nuanțele brune-închise, însă unele părți ale corpului, mai ales capul, „cărunțesc” odată cu vârsta.
Albinismul
(blană complet albă) este rar întâlnit,
25
iar
melanismul
(blană complet neagră) și mai rar.
28
În general, părțile corpului care nu „încărunțesc” trec cu timpul de la nuanțe roșiatice la nuanțe cafenii-închise și negre. În acest fel, odată cu vârsta, se mărește și
contrastul
coloritului. Specialiștii nu au găsit diferențe între coloritul femelelor și cel al masculilor. La vidrele de mare comune, vara se observă fenomenul înroșirii blănii.
Tipurile de colorit
la vidra de mare californiană (
Enhydra lutris nereis
Anatomie internă
modificare
modificare sursă
Organele interne
modificare
modificare sursă
Organele interne ale vidrei de mare au particularități evidente de adaptare la modul de viață marin. Multe dintre ele sunt mai mari (ca raport procentual din greutatea corpului) în comparație cu alte mamifere.
Stomacul
vidrei de mare este foarte mare și are pereții formați din numeroase straturi.
Intestinele
sunt foarte lungi, depășind lungimea corpului de aproximativ 10
ori. Greutatea totală a
tubului digestiv
atinge 15,5
% din greutatea corpului.
Ficatul
constă din 5-6
lobi, este mare (aproximativ 8
% din greutatea animalului) și este dotat cu
vezică biliară
Pancreasul
de asemenea este mare și împărțit în câțiva lobi. Astfel, organele digestive seamănă ca structură mai mult cu cele ale animelelor
omnivore
decât cu cele ale
carnivorelor
tipice.
28
Rinichii
au și ei dimensiuni mari (până la 2,8
% din greutatea totală a corpului). Aceștia îi permit vidrei de mare să se alimenteze cu
apă sărată
30
Volumul
plămânilor
îl depășește de 2-4
ori pe cel al plămânilor
pinipedelor
; capacitatea acestora de a reține mult aer le permite vidrelor de mare să se scufunde la adâncimi mari și să plutească la suprafața apei (conform
legii lui Arhimede
). Greutatea plămânilor constituie 6
% din greutatea corpului, cu toate acestea plămânii încap în
cutia toracică
datorită formei asimetrice a
diafragmei
(partea spinală a cutiei toracice este mai mare decât cea ventrală).
Inima
vidrelor de mare nu are dimensiuni excepționale, constituind 1
% din greutatea totală a corpului.
Ventriculele
sunt puternic dezvoltate.
Vezica urinară
este mică.
Glandele sudoripare
, menite pentru recunoașterea sau marcarea teritoriului, lipsesc.
Răspândire
modificare
modificare sursă
Răspândire istorică
modificare
modificare sursă
În baza numeroaselor mărturii ale unor exploratori din secolele al
XVIII-lea – al
XIX-lea,
25
31
32
cercetătorii afirmă că la început vidrele de mare erau răspândite pe litoralul nordic al
Ocenului Pacific
: de la mijlocul
peninsulei Baja California
în
Mexic
(aprox. 27° lat. N) spre nord, de-a lungul țărmurilor
SUA
și
Canadei
, apoi pe paralela 60° lat. N, de-a lungul țărmului sudic al
peninsulei Alaska
insulelor Aleutine
și
insulelor Komandore
, mai departe spre sud de-a lungul țărmului estic al
peninsulei Kamceatka
și
insulelor Kurile
, până la partea nordică a
insulei Honshū
(aprox. 40° lat. N).
33
Mai multe denumiri geografice sunt sau au fost legate de numărul mare de vidre de mare. De exemplu,
Marea Bering
era numită „Marea Biberilor” pe hărțile ruse, iar
râul Kamceatka
se numea „Kalanka” (din
rusă
калан
– vidră de mare). Recifele
insulei Mednîi
⁠(
poartă și astăzi numele de „stâlpii biberilor”, iar
insula Urup
⁠(
din arhipelagul Kurile se numea în
japoneză
„Rakkoshima”, adică „insula vidrelor de mare”.
N 1
Exterminarea în masă a vidrelor de mare, care a continuat până la mijlocul secolului al
XIX-lea, a redus teritoriile populate de acestea doar la locurile greu accesibile pentru om. După diferite date, până la vânătoarea excesivă a vidrelor de mare viețuiau de la câteva sute de mii până la 1
milion de indivizi, pentru ca la începutul secolului al
XX-lea să existe doar
2.000
15
34
Răspândire actuală
modificare
modificare sursă
În prezent, datorită interzicerii vânării vidrelor de mare în toate statele în care acestea viețuiesc, populația lor a crescut semnificativ în comparație cu începutul secolului al
XX-lea. În plus, în
SUA
Canada
și
URSS
în anii 1950-60 au fost luate măsuri de repopulare cu vidre de mare a arealului inițial. Eforturile respective au avut un succes regional, regiunile populate de vidre de mare rămânând intermitente, pe alocuri sporadic populate. Totuși, unele vidre de mare viețuiesc pe țărmurile
Orientului Îndepărtat
, ale
Alaskăi
și ale
Californiei
. În 2006, în
Rusia
erau în jur de
15.000
de exemplare, în Alaska
70.000
de exemplare, iar pe țărmul Californiei
2.500
de exemplare; câteva zeci de exemplare au fost observate și pe litoralul
Japoniei
33
34
Astfel, în lume se numără cca.
88.000
de exemplare de vidre de mare, adică 20
% din numărul indivizilor de la mijlocul secolului al
XVIII-lea.
Viața în captivitate
modificare
modificare sursă
Vidră de mare în acvariul din
Monterey
, California
De la începutul secolului al
XX-lea, în URSS au fost întreprinse încercări de a ține vidre de mare în captivitate, cu scopul de a produce blană la scară industrială. Experimentele primilor 30 de ani au eșuat: alimentația nesănătoasă și calitatea proastă a apei au provocat diferite boli letale ale vidrelor de mare – de la infecții intestinale până la
pneumonie
Către anii
1940, oamenii de știință aveau deja experiență în domeniu și au construit medii de viață satisfăcătoare pentru vidrele de mare, cărora le-au asigurat apă marină, și au alcătuit un meniu adecvat pentru alimentația lor.
35
36
Din 1938 până în 1941, vidrele de mare au fost crescute cu succes în astfel de „cuști”, însă în timpul celui de-al doilea război mondial crescătoriile au fost închise, iar animalele lăsate în libertate. În cele din urmă, s-a ajuns la concluzia că creșterea industrială a vidrelor de mare este un proiect mult prea costisitor și are o eficacitate economică aproape nulă.
În prezent, vidrele de mare sunt ținute în captivitate mai ales pentru scopuri științifice, dar și distractive în grădinile zoologice din America de Nord, Japonia, Europa. Ele pot fi văzute mai ales în acvariile din
Seattle
Vancouver
Newport
Monterey
New York City
Lisabona
etc.
Comportament
modificare
modificare sursă
Mod de viață
modificare
modificare sursă
Vidră de mare plutind culcată pe spate
Vidrele de mare duc un mod de viață diurn și petrec cea mai mare parte a zilei în apă. Se presupune că înaintea distrugerii lor în masă, în secolul al
XVIII-lea, ele ieșeau mai des pe uscat decât acum. În prezent, vidrele de mare care viețuiesc în locuri greu accesibile pentru om, de exemplu
insula Mednîi
⁠(
, își petrec noaptea pe uscat, la 10-15
m de țărm, mai ales pe vreme de
furtună
. Când marea este zbuciumată, animalele bolnave sau bătrâne ies frecvent la țărm, deoarece nu au putere să înfrunte stihia. În afară de aceasta, femelele își nasc puii pe uscat: pe mal sau pe pietrele litorale.
Pe de altă parte, vidrele de mare care viețuiesc în regiuni populate de oameni, de exemplu cele californiane, nu ies niciodată pe uscat. Construcția corpului îi permite animalului să doarmă în apă culcat pe spate, dat fiind faptul că
plămânii
au dimensiuni mari și pot reține destul aer pentru a asigura plutirea la suprafață. Tocmai mediul acvatic de viață este cel mai potrivit și mai sigur pentru vidra de mare. Ea se poate mișca mult mai agil în apă decât pe uscat, iar hrana dobândită preferă să o mănânce în apă. Când marea este liniștită, vidrele de mare pot înota până la 25 de kilometri de la țărm, însă pe vreme de furtună preferă să rămână în apele puțin adânci. Specialiștii care cercetează comportamentul vidrei de mare relatează că, dacă li se taie calea înapoi spre apă, animalele manifestă tulburări psihice.
28
Se întâmplă foarte rar ca vidrele de mare să se depărteze pe uscat mai mult de 15-20
m de apă.
Vidrele de mare sunt niște animale foarte prietenoase, atât între ele, cât și în relațiile cu alte specii de animale, în afară de cele cu care se hrănesc. Vidrele de mare conviețuiesc în cel mai firesc mod cu
otariidele
(focile cu urechi), câteodată împărțind cu ei culcușul.
Conflictele între aceste specii sunt foarte rare – pot apărea numai între doi masculi în luptă pentru teritoriu, dar și acestea au un caracter simbolic. Vidrele de mare au manifestat de la bun început un comportament prietenos față de om, ceea ce le-a făcut să fie o pradă ușoară în timpul distrugerii în masă. În secolele al
XVIII-lea – al
XIX-lea omul, apropiindu-se de grupurile de vidre de mare, nu le trezea niciun sentiment de frică.
30
Spiritul pașnic al vidrei de mare se datorează, după cum presupun oamenii de știință, faptului că cele mai neînsemnate răni de pe corp pot deteriora învelișul de blană al animalului, fapt care duce la
hipotermie
, putând provoca chiar moartea.
28
Un grup de vidre de mare
Vidra de mare trăiește uneori solitară, însă cel mai des în grupuri mici fără organizare
ierarhică
. Deși în trecut specialiștii considerau că există o anumită organizare ierarhică în grupurile de vidre de mare,
acum s-a ajuns la un consens asupra faptului că în acestea nu se evidențiază niciun conducător.
28
Uneori se întâmplă ca unii membri ai grupului să îl părăsească și să devină animale solitare, alteori animalele singuratice se alătură unui grup sau altuia. De remarcat că, spre deosebire de situațiile similare la alte mamifere, vidrele de mare solitare sunt acceptate cu bunăvoință în grup. Aceste grupuri sunt alcătuite fie numai din femele, fie numai din masculi, alteori din femele cu pui nou-născuți. Deplasarea grupurilor de vidre de mare nu are caracter sistematic. În timpul zilei ele înoată pe un teritoriu de cca 5,5
km
, însă rareori se întâmplă ca un individ să înoate mai mult de 2
km pe zi. Vidrele de mare nu
migrează
decât în situații spontane.
28
30
Grupurile de vidre de mare nu populează un teritoriu anume și se deplasează căutând hrană și evitând tot felul de situații neplăcute. Masculii solitari parcurg câteodată distanțe foarte mari în căutarea femelelor. Vidrele de mare nu își marchează teritoriul.
O zi standard din viața vidrei de mare constă din șase perioade de timp:
30
Trezirea odată cu răsăritul soarelui și, imediat, înotul pentru prinderea hranei, întrerupt din când în când de „pieptănarea” blănii. Această perioadă de timp durează până la orele 11-12.
Primul somn de zi, care durează 30-45 de minute.
A doua periadă activă, constând din înot și „pieptănarea” blănii. Tot în această perioadă ele se joacă. Durează până la orele 15-16.
Al doilea somn de zi, care de obicei durează mai mult de o oră.
Ultima perioadă activă, asemănătoare cu a doua: hrănire, pieptănare și jocuri.
Începând cu apusul soarelui, vidrele de mare dorm somn adânc până dimineața. Unii indivizi își petrec noaptea pe uscat, în timp ce alții dorm la suprafața apei.
„Pieptănarea” blănii este un element foarte important în viața vidrelor de mare. Aceasta asigură igiena ideală a firelor de păr țepoase. Contaminarea acestor fire de păr poate cauza contactul direct al pielii cu apa, ceea ce poate duce la hipotermi.
Deși vidrele de mare sunt animale preponderent diurne, cercetătorii au observat uneori indivizi zbenguindu-se în nopțile cu lună plină, iar pe timpurile distrugerii în masă, ele cădeau câteodată noaptea în plasă. Cu toate acestea, activitatea nocturnă a vidrei de mare este un fenomen rar întâlnit.
Somnul în apă
la vidra de mare californiană (
Enhydra lutris nereis
Vidre de mare dorm ținându-se de lăbuțe
Vidră de mare culcată în
alge
Specialiștii consideră că vidrele de mare se culcă în alge și se țin de labe în timpul somnului de teamă să nu fie duse în larg (sau aduse la mal).
30
Locomoție
modificare
modificare sursă
Specialiștii au identificat deosebiri mari între modul de deplasare al vidrelor de mare pe uscat și în apă. Pe uscat, ele se comportă neîndemânatic, deplasându-se cu dificultate, în timp ce în apă se simt foarte bine, înoată mult și chiar se joacă.
Pe uscat, vidrele de mare se pot deplasa în două moduri. Primul este mersul „târâș-grăpiș”, când abdomenul rămâne în contact cu solul și este târât. Acest mod de locomoție permite numai deplasarea cu viteze mici. Pentru a se mișca mai repede, vidrele de mare utilizează cel de-al doilea mod de deplasare: își încovoaie spatele foarte sus, apropiindu-și membrele unele de altele. Astfel vidra de mare dezvoltă viteze mai mari, practic aleargă, dând energic din lăbuțe. Acest mers este utilizat doar în situații de urgență, deoarece le epuizează foarte repede forțele: de exemplu când trebuie să ajungă repede în apă pentru a evita un pericol terestru. Ele nu pot alerga mai mult de câteva minute.
28
Aflându-se în apa mării, vidra de mare se simte în siguranță. Ea înoată destul de repede, dezvoltând de obicei viteze de 12-16
km/h, și destul de adânc, putând să se scufunde până la 60
m, de exemplu în căutărea hranei. Preferă însă apele puțin adânci. În general rămâne sub apă până la aprox. 40
sec, dar dacă este înfometată sau simte un pericol poate sta și 5-8
minute. Poate înota atât pe spate, cât și pe burtă. Ziua, vidrele de mare înoată foarte activ, se scufundă regulat, se zbenguie în apă.
Deși
peștele
nu este principala hrană a vidrelor de mare, acestea îl vânează des, mai ales în timpul verii. Totuși, modul de vânătoare al vidrelor de mare se deosebește mult de cel al vidrelor de râu, ultimele fiind mai adaptate pentru vânarea peștilor. O particularitate distinctivă a văzului vidrei de mare este aceea că vederea e îndreptată în jos și puțin lateral, în timp ce la vidrele de râu ea este îndreptată numai înainte. De aceea, atunci când urmăresc un pește, imediat înainte de a-l prinde vidrele de mare se întorc brusc pe spate, ceea ce le micșorează viteza de înot.
28
Ele nu pot ține peștele în gură la fel de bine ca vidrele de râu, din cauza incisivilor neadaptați, de aceea folosc în acest scop și lăbuțele.
În cazul unui pericol acvatic (de exemplu, apariția
orcilor
), vidrele de mare rămân de obicei nemișcate în apă, străduindu-se să rămână neobservate. Dacă nu le reușește, ele se grăbesc să iasă pe mal. S-au înregistrat cazuri când orcile săreau pe țărm în goana după vidrele de mare.
Organe de simț
modificare
modificare sursă
Vidrele de mare posedă un
auz
moderat și un
miros
puțin dezvoltat, de aceea ele se bizuie mai mult pe
văz
și
simțul tactil
. Acesta din urmă este atât de dezvoltat, încât chiar și indivizii orbi sunt în stare să-și prindă singuri hrana, căutând-o cu ajutorul pernuțelor membrelor anterioare și analizând-o cu ajutorul vibriselor.
28
Totodată, organele de simț sunt mai puțin adaptate pentru viața pe uscat în vederea depistării pericolelor. Vederea este îndreptată în jos, ceea ce reduce suprafața de observare a vidrei de mare, iar pipăitul și auzul nu sunt adaptate la așa situații.
Sunete produse
modificare
modificare sursă
Vidrele de mare scot diverse sunete, majoritatea cărora seamănă cu niște țipăte. Ele țipă în scopul atenționării grupului asupra unui potențial pericol, în timpul unor jocuri sau în educația puilor. Sunetele cu ajutorul cărora vidrele de mare amenință și caută să îngrozească (de obicei în cadrul luptei masculilor) amintesc de mârâitul câinelui sau de sâsâitul șarpelui.
Alimentație
modificare
modificare sursă
Vidrele de mare duc un mod de viață activ, mai ales pentru că necesită o mare cantitate de energie pentru a-și menține temperatura corpului (38°C) în apa rece. În acest scop, ele sunt nevoite să consume zilnic o cantitate de alimente ce constituie în jur de 25
% din masa totală a corpului.
37
Viteza
metabolismului
lor este de opt ori mai mare decât la mamiferele terestre de aceleași dimensiuni. Astfel, vidrele de mare mănâncă mult și des.
Vidră de mare ținând în lăbuțe un
arici-de-mare
Rația vidrelor de mare depinde de locul de trai al acestora, însă totdeauna constă în primul rând din nevertebrate:
37
38
arici-de-mare
moluște
și
crabi
. De obicei, vidrele de mare înoată la fundul apelor puțin adânci și își colectează hrana într-un „buzunar” special, aflat sub membrul anterior stâng și format de o încrețitură pronunțată a pielii. Vidrele de mare au un „buzunar” identic și sub membrul anterior drept, însă nu îl folosesc deoarece, după cum au demonstrat cercetările, ele sunt dreptace.
28
După ce au strând câteva animale mărunte, vidrele de mare revin la suprafața apei, unde se întorc pe spate și scot câte unul, deschizându-l și ronțăindu-l. Din când în când, vidra de mare se întoarce la 360° ca să-și curețe burta de resturi, buzunarul rămânând plin. O asemenea procedură este importantă pentru păstrarea curățeniei blănii.
Vidrele de mare dispun de o adaptare neobișnuită la alimentația cu moluște tari: ele folosesc pietre de până la 3,5
kg pentru a le sparge carapacea. Ele lovesc în moluscă cu viteza de trei lovituri pe secundă până când carapacea cedează. Această particularitate le face unicele animale marine care folosesc instrumente, unicul reprezentant cu această deprindere al subfamiliei
lutrinelor
și în general unul dintre puținele animale non-primate care folosesc instrumente. Deși în sălbăticie astfel de abilități sunt demonstrate doar de vidra de mare californiană, în captivitate și alte subspecii pot fi ușor învățate să facă același lucru. De exemplu, în parcul zoologic din
Vancouver
, o vidră de mare nordică a învățat să folosească pietrele la strivirea moluștelor la doar trei zile de la prima interacțiune cu vidra de mare californiană. Deseori vidrele de mare nu lovesc cu piatra în moluscă, ci invers, așezând piatra pe piept și lovind în ea cu molusca. Pietrele pot folosite de mai multe ori și sunt de asemenea păstrate în „buzunar”.
39
Structura
tubului digestiv
a vidrelor de mare le permite să se hrănească cu diverse alimente. Pe timp de foamete ele sunt în stare să vâneze chiar și păsările de pe litoral și, câteodată, după spusele vânătorilor,
consumă hoituri, mai ales cadavre de
vulpi polare
Vidrele de mare consumă apă marină, relativ multă în comparație cu alte mamifere marine, lucru legat probabil de conținutul ridicat de
proteine
din rația alimentară.
Dacă se întâmplă ca prada prinsă să fie prea mare pentru a o consuma imediat, de exemplu un crab de mare uriaș, vidra de mare se culcă cu ea pe abdomen și continuă să o mănânce după ce se trezește.
În meniul vidrei de mare intră peste 40 de specii de animale marine, de exemplu
aricii-de-mare
, unii
crabi
cefalopode
și
gasteropode
midii
, câteva specii de moluște și de pește. Spre deosebire de celelalte subspecii, vidrele de mare nordice consumă și
caracatițe
, evitând însă să le mănânce capul.
Rația vidrei de mare
Rația vidrei de mare comune (
Enhydra lutris lutris
), conform datelor experților ruși
Rația vidrei de mare nordice (
Enhydra lutris kenyoni
), conform datelor experților canadieni
30
Reproducere
modificare
modificare sursă
Vidrele de mare nu au un sezon anume de împerechere, aceasta având loc pe tot parcursul anului. Unii specialiști susțin totuși că în unele grupuri procesul de împerechere se intensifică în timpul primăverii.
Împerechere
modificare
modificare sursă
femelă
după împerechere; se observă că nasul este plin de sânge
O vidră de mare alăptându-și puiul
Masculii ating maturitatea sexuală la vârsta de 5-6 ani și își păstrează potența până la sfârșitul vieții. Femelele devin apte de reproducere la vârsta de 4 ani, mai rar 2-3 ani. Ritualul nupțial al vidrelor de mare decurge într-un mod foarte jucăuș și activ. Masculul și femela înoată împreună, jucându-se „de-a prinselea” prin apă până când începe
actul sexual
. Acesta are loc în apă, dar în poziții diferite în funcție de localizarea geografică a habitatului. Un amănunt însă persistă la toate speciile de vidre de mare: în timpul actului sexual, masculul ține cu dinții femela de nas, această mușcătură fiind până la urmă dureroasă. Astfel să explică faptul că unele femele au
cicatrice
pe nas. Atât în timpul curții, cât și în timpul actului sexual, masculul stă cu fața în apă, câteodată ținând femela sub apă. Uneori se întâmplă ca femela să nu reziste și să moară din cauza insuficienței de aer. Masculii sunt „poligami”, adică se pot împerechea cu mai multe femele într-o perioadă restrânsă de timp. Masculul rămâne cu femela 3-5 zile, timp în care o apără de concurenți. De remarcat că confruntările dintre mascul și concurenți aproape niciodată nu evoluează în luptă, ci se sfârșesc la etapa pozițiilor de amenințare.
Gestație
modificare
modificare sursă
Gestația
începe cu întârziere, datorită faptului că
embrionul
trece mai întâi printr-o fază latentă, care durează 2-3 luni, timpul necesar ca să ajungă în
uter
. Această particularitate o posedă și alte cca 100 de specii de mamifere; ea le permite să aleagă cel mai bun moment din punct de vedere metabolic pentru sarcina propriu-zisă. Aceasta durează în jur de șase luni (7-8 luni în cazul vidrei de mare nordice).
Naștere
modificare
modificare sursă
Nașterea puiului are loc pe uscat. De obicei se naște un singur pui. Există doar un caz din o sută când se nasc doi pui, însă în condiții obișnuite supraviețuiește numai unul. La vidrele de mare este observată înfierea puilor singuratici, de aceea al doilea pui dintr-o pereche de gemeni poate supraviețui dacă îl înfiază o femelă al cărei pui unic a murit. Greutatea puiului este de cel puțin 1,5
kg, iar blana sa este totalmente pufoasă, de culoare cafenie-gălbuie.
Creșterea și educarea puilor
modificare
modificare sursă
Puii nou-născuți nu sunt în stare să aibă singuri grijă de sine timp de câteva luni de la naștere și depind în totalitate de mamă. Masculii nu participă la educația puiului și abandonează femela la 2-3 zile după împerechere. Primele luni ale vieții, puiul de vidră de mare le petrece pe burta mamei, unde aceasta îl hrănește, îl educă și îl „piaptănă”, lăsându-l singur din când în când pe apă sau pe pietrele de pe mal pentru a căuta mâncare. În aceste momente, puiul țipă alarmat, așteptând întoarcerea mamei. Puiul nou-născut este în stare să plutească pe apă de sine stătător, dar nu și să înoate. Nu-și poate căuta singur hrana și nu se poate „pieptăna”. Vidrele de mare depind de mamele lor în primele 5-15 luni de viață (mai ales în primele 6 luni), mortalitatea infantilă fiind destul de ridicată: în jur de 30
% din pui mor în primul an de viață.
Pe parcursul primei luni de viață, nou-născutul este hrănit exclusiv cu
lapte
matern, care are un conținut asemănător mai mult cu cel al altor mamifere marine decât lutrinele. El conține 19,5
grăsimi
, 9,4
albumină
și numai 0,8
lactoză
40
Începând cu a doua lună de viață, puiul este hrănit și cu animale marine, obișnuindu-se cu rația alimentară pentru adulți. Mai târziu, puiul învață diferite moduri de vânătoare, cum să se alimenteze corect, cum să se „pieptene” și alte deprinderi.
Mamele sunt foarte atașate de puii lor. În caz de pericol, prima lor grijă este de a salva puiul. De acest fapt se foloseau vânătorii în timpul marilor exterminări; grupurile formate din puii nou-născuți cu mamele lor era o pradă ușoară.
Georg Wilhelm Steller
descrie grija vidrelor de mare pentru urmași astfel:
„Dragostea față de urmași este atât de mare, încât pentru ei vidrele de mare pot merge și la moarte; pierzându-și puiul, ele plâng ca niște copii mici și sunt atât de disperate, încât în 10-14 zile, după cum am observat de mai multe ori, slăbesc, se îmbolnăvesc și nu vor să se întoarcă în apă. În timpul mersului pe uscat, vidrele de mare își țin puii mici în dinți, iar pe cei mari îi mână înaintea lor.”
Mărturii asemănătoare aduce și unul din participanții la cea de-a doua expediție în Kamceatka,
Sven Larsson Waxell
41
„[...] sunt foarte atașate de puii lor, iar când ni se întâmpla să întâlnim pe uscat o femelă cu puiul său (pentru că mai mulți nu poate avea), totdeauna puneam mâna pe amândoi. Femela niciodată nu își abandonează puiul, ci îl târăște cu dinții spre apă, însă se întâmplă ca puiul să fie prea mare – atunci ea abia de reușește să-l ridice, puiul fiind neputincios. Prin urmare, ambii se mișcă încet spre apă și de aceea, după cum s-a spus mai sus, cad totdeauna în mâinile vânătorilor.”
Vidrele de mare își alintă duios puii, iar când aceștia nu sunt ascultători, primesc câte o „palmă”. Specialiștii descriu în mod unanim modul de educare a generațiilor urmașe la vidrele de mare în termeni
antropomorfici
, datorită comportamentului asemănător cu cel al omului.
Aspecte ecologice
modificare
modificare sursă
Habitatul și rolul în natură
modificare
modificare sursă
Starea ecologică a acestei specii de algă gigantică, numită
varec
, depinde foarte mult de rația alimentară a vidrei de mare
Orcile
sunt cei mai periculoși prădători naturali ai vidrelor de mare
Vidrele de mare joacă un rol deosebit în ecologia
oceanului planetar
, controlând cantitatea de
arici de mare
. Înmulțirea excesivă a acestor nevertebrate duce la scăderea cantității de plante marine care, la rândul ei, cauzează dezechilibrul
lanțului trofic
marin.
26
De exemplu, dacă vidrele de mare ar consuma mai puțini arici-de-mare, aceștia s-ar înmulți și ar devasta pădurile subacvatice de
varec
, o specie de alge gigantice.
42
Repopularea
Columbiei Britanice
cu vidre de mare a îmbunătățit foarte mult ecosistemul litoralului.
43
Vidrele de mare întrețin relații de prietenie cu mai multe mamifere marine, inclusiv
pisicile de mare
focile
etc. Deși ele înving în luptă chiar și pisicile de mare, care au o greutate și lungime de două ori mai mare, în condiții obișnuite nu iau parte la conflicte (vânătorii secolelor XVIII-XIX aduceau numeroase mărturii ale faptului că, atunci când vidra de mare cădea în plasă împreună cu o pisică de mare, prima ieșea mereu învingătoare într-un potențial conflict).
Cei mai aprigi dușmani ai vidrelor de mare sunt
orcile
rechinii polari
Somniousus microcephalus Bl.
),
31
iar în unele regiuni și
urșii bruni
44
45
însă în ultimul timp nu s-au mai înregistrat apariții ale rechinului polar în
Oceanul Pacific
Concurentul principal în privința împărțirii hranei este
foca pestriță
, urmată de unele specii de păsări marine, apoi de
morun
și
nisetru
Pescărușii
deseori se alimentează cu prada prinsă de vidra de mare sau cu rămășițele aricilor de mare și crabilor. Indivizii bolnavi sau bătrâni deseori ies pe țărm, de aceea cadavrele vidrelor de mare sunt cel mai des găsite pe uscat. Cu hoiturile lor se hrănesc
vulpile polare
și
urșii
Exterminarea în masă
modificare
modificare sursă
Vânători
aleuți
de vidre de mare de la sfârșitul
sec. al XIX-lea
Imperiul Rus
participa activ la comerțul cu blănuri. Încă de pe timpul
Rusiei Kievene
, pe teritoriul viitorului
Mare Cnezat al Moscovei
locuiau
slavii de răsărit
, specializați în vânătoare, particularitate legată de proprietățile naturii locale. Începând cu secolul al XVI-lea, odată cu începutul comerțului cu Europa, principalul venit al vistieriei ruse îl constituie blănurile. De aceea, puterea extinde teritoriile de vânătoare a animalelor cu blană prețioasă tot mai mult spre răsărit. La mijlocul secolului al XVIII-lea, după alipirea
Kamceatkăi
la Imperiul Rus, ofițerii
flotei marine
Vitus Bering
și
Alexei Cirikov
au primit misiunea de a
cartografia
țărmul estic al
peninsulei Kamceatka
și de a găsi o cale maritimă spre America și Japonia. În 1740, în timpul celei de-a doua expediții în Kamceatka, vasul lui Bering a eșuat lângă una din
insulele Comandorului
și a fost nevoit, împreună cu echipajul, să petreacă iarna acolo. În timpul ei, marinarii vânau deseori „biberi de mare” care, pe atunci, nu simțeau nicio frică față de om și erau o pradă foarte ușoară. După un an, membrii expediției s-au întors în
Sankt-Petersburg
cu 900 de blănuri de vidră de mare. Acestea au fost foarte prețuite în Europa, iar vânzarea lor a compensat toate cheltuielile expediției. Unele dintre ele au ajuns să fie licitate la Londra. Atunci a început exterminarea masivă și necontrolată a vidrelor de mare în toate arealele sale de viață – insulele Comandorului, Kamceatka, insulele Kurile și Alaska. În anul 1799, în scopul intensificării vânătorii și controlării veniturilor de pe urma vânzării blănurilor, a fost creată o companie ruso-americană specializată în dobândirea acestora. Compania a luat în exploatare ca teren de vânătoare țărmul vestic al
Americii de Nord
de la
insulele Aleutine
până la
California
, precum și teritorii vaste din estul Eurasiei. Ea a înființat forturi în cele mai favorabile locuri de vânătoare, asigurând transportul pieilor și blănurilor în Eurasia.
46
La rândul ei, a treia expediție a lui
James Cook
, care explora Alaska în scopul descoperirii unei căi nordice din Oceanul Pacific în Oceanul Atlantic, a făcut rost în 1778 de câteva blănuri de vidră de mare. La întoarcere, în anul 1779, Cook a decedat în
Hawaii
, însă echipajul, ancorând în portul chinez
Guangzhou
, a câștigat o mulțime de bani prin vânzarea blănurilor.
26
Astfel, în vânarea vidrelor de mare s-au implicat englezii și americanii.
În goana după blana vidrelor de mare s-au implicat rușii, englezii, americanii și japonezii, și în 100 de ani practic au pustiit arealele lor. De exemplu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în peninsula Kamceatka nu se mai găsea niciun exemplar, iar toponimele
Marea Biberilor
și
Kalanka
au ieșit din uz. Către începutul secolului al XX-lea numărul de indivizi a scăzut atât de mult, încât capturarea lor a devenit extrem de dificilă. Japonezii, la începutul aceluiași secol, întreprindeau acțiuni disperate de a vâna vidre de mare. Ei poluau apa cu
petrol
gaz lampant
sau
creozot
, în scopul de a mâna animalele spre plasă. Ultimul refugiu pentru vidrele de mare îl constituia
insula Mednîi
, întrucât era greu accesibilă, nepopulată de oameni și foarte stâncoasă.
Variația, în secolele XIX-XX, a cantității de vidre de mare vânate și scăderea populației de vidre de mare vii
Evoluția vânării vidrelor de mare pe insulele Comandorului
în perioada anilor 1870-1924 (conform materialelor arhivei vânătorești a insulelor Comandorului
Evoluția cantității de blănuri de vidră de mare licitate la Londra
în perioada anilor 1871-1910 (mii de bucăți; conform registrelor de la burse
47
În urma exterminării în masă a vidrelor de mare, populația acestora s-a redus pe parcursul a 130 de ani de la câteva sute de mii de indivizi la mai puțin de 2000, în grupuri dispersate pe un teritoriu imens.
15
Protecție
modificare
modificare sursă
În anul 1911, când participanții la marea exterminare și-au dat seama de situația catastrofală în care se află specia vidrei de mare, a fost semnat primul acord internațional care interzicea vânarea ei (
Fur Seal Treaty
). În 1913 a fost fondată prima rezervație naturală dedicată vidrelor de mare în SUA (insulele Aleutine). URSS a interzis vânarea vidrelor de mare în 1926, iar Japonia în 1946. În anul 1972 a fost adoptată Legea privind protecția mamiferelor marine, care a asprit pedepsele pentru vânarea lor. Astfel vânarea vidrelor de mare a fost interzisă în toate arealele ei de supraviețuire. Datorită măsurilor luate, populația vidrelor de mare a crescut anual cu 15
%, atingând în 1990 o cincime din populația inițială. În perioada anilor 1990-2007 nu s-a observat nicio creștere în populația vidrelor de mare.
33
Probleme ecologice contemporane
modificare
modificare sursă
Vidrele de mare în condiții contemporane pe litoralul Californiei
Cu toate că au fost luate măsuri drastice în privința stopării vânării vidrelor de mare, în ultimul timp populația lor nu crește. Specialiștii consideră că aceasta se întâmplă din cauza problemelor ecologice globale. Densitatea populației umane în regiunile populate de vidre de mare crește, iar odată cu ea și problemele tehnogene.
Accidente petroliere
modificare
modificare sursă
Pelicula întinsă de petrol formată în urma accidentului petrolierului companiei
Exxon
a provocat moartea a mii de indivizi
Enhydra lutris
Accidentele petroliere, cauzate de obicei de avariile
vaselor petroliere
, reprezintă un pericol aparte pentru vidrele de mare. Chiar și o cantitate neînsemnată de petrol, odată ajunsă în apă, cauzează lipirea firelor de păr țepoase. Astfel, firele de păr pufoase se umezesc, ceea ce duce la hipotermie. În afară de aceasta, petrolul otrăvește și animalele marine cu care vidra de mare se alimentează. În urma consumării lor pot fi afectați ficatul, rinichii, ochii etc.
O întâmplare de acest fel a avut loc în anul 1989 când, în urma avarierii unui petrolier al companiei
Exxon
în preajma Alaskăi, a fost poluat habitatul unuia dintre cele mai mari grupuri de vidre de mare nordice – în jur de
3.900
de indivizi.
48
Circa o mie dintre ei au murit pe loc, iar voluntarii au încercat să-i salveze pe ceilalți, spălându-i și hrănindu-i cu diverse vitamine și medicamente pentru a-i proteja de răceală. Totuși, în ciuda eforturilor colosale depuse, din 4
mii de indivizi au supraviețuit doar câțiva. Consecințele accidentului se resimt și astăzi în populația de vidre de mare din această zonă.
33
Consecințele poluării mediului ambiant
modificare
modificare sursă
Consecințele
poluării
mediului înconjurător se răsfrâng asupra vidrelor de mare atât direct, cât și indirect, prin intermediul animalelor consumate. În afară de acestea, particularitatea masculilor de a mușca de nas femelele în timpul împerecherii crește riscul îmbolnăvirii de
boli infecțioase
, întrucât rana deschisă poate intra în contact cu apa murdară. În perioada anilor 1992-2002, mai mult de 40
% din numărul total de indivizi au pierit din cauza a diferite infecții. Unul dintre provocatorii infecției este
Toxoplasma gondii
, care nimerește în apa marină odată cu excrementele
pisicii de casă
. Prezența acestor microorganisme în apă este foarte periculoasă pentru vidrele de mare.
33
Problema diversității genetice
modificare
modificare sursă
Specialiștii consideră că încă un factor, nu mai puțin important, care contribuie la mortalitatea înaltă a vidrelor de mare, îl constituie micșorarea bruscă a diversității genetice a populației, legată de exterminarea în masă din secolele XVIII-XIX.
49
Ei au ajuns la concluzia că vidrele de mare de astăzi au mai puține
alele
decât cele care au trăit cu 300 de ani în urmă, al căror număr de alele se estimează la zeci.
33
50
Micșorarea diversității genetice scade adaptarea animalului la diferiți factori patogeni și, implicit,
imunitatea
Într-adevăr, numeroase colonii de vidre de mare s-au re-format dintr-un număr prea mic de indivizi. De exemplu, subspecia vidrei de mare californiene, considerată dispărută încă la sfârșitul secolului XIX, a fost redescoperită în 1938 în California.
51
Experții presupun că la începutul secolului XX numărul total de vidre de mare ajungea la
2.000
Alte probleme
modificare
modificare sursă
Deși o parte din aceste eforturi au reușit, de cele mai multe ori repopularea artificială cu vidre de mare a teritoriilor de unde au dispărut (anii 1970-1980) se sfârșea cu pieirea indivizilor transportați. Ecologii nu puteau asigura condițiile optime pentru transportarea și adaptarea animalelor la noul mediu de viață.
33
Specia vidrei de mare a avut de suferit și din cauza
testelor nucleare
din Alaska, efectuate de SUA pe
insula Amcitka
, una dintre insulele Aleutine, în regiunea
51°21′N 178°37′E
{{PAGENAME}}
51.350°N 178.617°E
51.350; 178.617
51°39′N 179°29′E
{{PAGENAME}}
51.650°N 179.483°E
51.650; 179.483
, în anii 1960-1970. După fiecare test mortalitatea vidrelor de mare creștea brusc. Indivizii afectați sufereau de dereglări în funcționarea plămânilor, inimii, creierului.
Rolul în cultura omului
modificare
modificare sursă
Triburile de
camceadali
aleuți
și
ainu
, care trăiesc de la începuturi în arealele de viețuire a vidrelor de mare, au inclus acest animal în cultura și
folclorul
lor, deseori atribuindu-le evoluția de la oameni. Drept exemplu poate servi legenda din folclorul aleutin, conform căreia doi îndrăgostiți s-au aruncat în mare și s-au transformat în vidre de mare. Există chiar mărturii că au existat
popoare nordice
care divinizau vidra de mare.
52
Specialiștii consideră că importanța culturală a vidrei de mare este legată de numeroasele sale asemănări cu omul.
28
Mulți cercetători folosesc deseori o terminologie
antropomorfă
pentru descrierea acestora.
De exemplu, vidrele de mare sunt „flegmatice”, „își masează pieptul cu ajutorul labelor”, „se scarpină la ceafă”, „țipă de jale”, „se piaptănă” ș.a.m.d. Totul se datorează faptului că la primele contacte cu oamenii, vidrele de mare erau foarte binevoitoare și sunt foarte prietenoase între ele în viața de zi cu zi, îndeosebi în relațiile cu puii.
Imagini arhaice ale
popoarelor nordice
care reprezintă vidre de mare
În stânga
— o
amuletă
aleutină
care reprezintă o femelă de vidră de mare cu puiul ei.
Sus
— o scenă de vânătoare de vidre de mare la aleuți, imortalizată pe o suliță. Aleuții atribuiau acestor imagini calități magice.
53
În perioada marilor exterminări din secolele XVIII-XIX, în cultura omului a pătruns blana vidrei de mare, animalul propriu-zis pierzându-și valoarea culturală.
Ecaterina a II-a
purta o pelerină din blană de vidră de mare, iar
Evghenii Oneghin
, eroul poemului cu același nume scris de
Alexandr Pușkin
, purta, probabil, și el o haină făcută din același material, conform versurilor:
Pe gulerul de castor luce / Stelar omătul argintiu
33
N 2
De la mijlocul secolului XX, vidrele de mare au devenit, mai ales în cultura occidentală, eroi ai poveștilor pentru copii. Datorită formei suple a corpului, au fost comparate în literatura populară cu
naiadele
nimfe
ale apelor.
27
Note explicative
modificare
modificare sursă
În japoneză, 猟虎 sau ラッコ (transliterat
rakko
) înseamnă „vidră de mare”
În varianta originală, în loc de „castor” apărea „biber”, dar în traducere, pentru a păstra rima, s-a optat pentru varianta „castor”.
Note
modificare
modificare sursă
Doroff, A.; Burdin, A. (
2015
).
Enhydra lutris
(Sea Otter)”
Lista roșie a speciilor periclitate IUCN.
Versiunea 3.1
Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii
Naumov, S. P. (
1954
).
Zoologia vertebratelor
. București: Editura Agro-Silvică de Stat. p.
359.
Murariu, Dumitru
2012
).
Din lumea mamiferelor
. Volumul VI - Mamifere acvatice. București:
Editura Academiei Române
. p.
205.
ISBN
978-973-27-2109-4
Pop, Victor (
1962
).
Zoologia Vertebratelor
. Vol. II. Fasc. 2, Mamiferele. București: Editura Didactică și Pedagogică. p.
114.
Bogoescu, Constantin; Dabija, Alexandru; Sanielevici, Emil (
1980
).
Atlas zoologic
. București: Editura Didactică și Pedagogică. p.
201.
Anuța, Ionescu Andrei (
1996
).
Atlas Zoologic
. Editura Vox. p.
280.
ISBN
973-97848-2-8
10
Steller, Georg Wilhelm
1751
).
De Bestiis Marinis
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
Barabaș-Nikiforov 1947
Erxleben, Johann Christian Polycarp (
1777
).
Systema regni animalis per classes, ordines, genera, species, varietates: cvm synonymia et historia animalivm: Classis I. Mammalia
. Leipzig: Impensis Weygandianis.
Linné, C.
1758
).
Systema naturae, ed. X
(PDF)
. Stockholm.
Pallas, Peter Simon
(iulie 1811).
Zoographia rosso-asiatica, sistens omnium animalium in extenso Imperio rossico, et adjacentibus maribus observatorum recensionem, domicilia, mores et descriptiones, anatomen atque icones plurimorum
. Petropoli: officina Caes. academiae scientiarum impress.
Fleming, John (
1822
).
The philosophy of zoology; A general view of the structure, functions, and classification of animals
. Edinburgh: A. Constable.
Beddard, F. E. (
1902
).
Mammalia, Macmillan and co
. London — New York.
Pohle, H. (
1919
).
Die Unterfamilie der Lutrinae
. Archiv fr Naturgeschichte. p.
85.
„Vidra de mare
Enhydra lutris
pe MarineBio.org”
. Accesat în
23 noiembrie 2007
Oken, Lorenz (
1916
).
Lehrbuch der Naturgeschichte. Zoologie
. Jena, Germania: August Schmid und Comp.
Gloger, Constantin W. L. (
1827
). „Bemerkungen über ein paar Schlesische Säugthierarten”.
Nova Acta Academiae Caesareae Leopoldino Carolinae Germanicae Naturae curiosorum
Stejneger, Leonhard (martie 1898).
The fur seals and fur-seal islands of the North Pacific ocean
. Washington: Govt. Printing Office.
Lesson, R. P. (
1827
).
Manuel de Mammalogie
. Paris: Roret.
Lichtenstein, Hinrich (octombrie 1827).
Darstellung neuer oder wenig bekannter Säugethiere in Abbildungen und Beschreibungen von fünf und sechzig Arten auf fünfzig colorirten Steindrucktafeln nach den Originalen des Zoologischen
. Berlin: Museums der Universität zu Berlin.
Radinsky, L. B. (
2004
). „Evolution of somatic sensory specialization in otter brains”.
The Journal of Comparative Neurology
134
(4).
de Jong, Van Zyll (
1987
). „A phylogenetic study of the Lutrinae (Carnivora; Mustelidae) using morphological data”.
Canadian Journal of Zoology
(65).
Merriam, C. H. (
1904
). „A new sea otter from southern California”.
Proceedings of the Biological Society of Washington
(17).
Wilson, D. E.; Bogan, M. A.; Brownell, Jr., R. L.; Burdin, A. M.; Maminov, M. K. (
1991
). „Geographic variation in sea otters, Enhydra lutris”.
Journal of Mammalogy
(72).
Lech, S. (
1907
). „Некоторые наблюдения о морском бобре, водящемся у о. Медного Командорских островов”.
Însemnările organizației de cercetare a regiunii Amur
„Enhydra Lutris”
Animal Diversity Web
. University of Michigan Museum of Zoology
. Accesat în
24 noiembrie 2007
Sosnovski, I.P. (
1987
).
Редкие и изчезающие животные: по страницам Красной Книги СССР
. Moscova: „Лесная промышленность”. p.
87–89.
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
Barabaș-Nikiforov, Makarov
Nikolaev 1968
Hien, Nguen Nu (
1964
),
Биолого-морфологический анализ особенностей черепа хищных млекопитающих семейства куньих
, Moscova
Cousteau
Paccale 1983
Snow, H. I. (
1910
).
In forbidden seas; recollection of Sea-Otter Hunting in the Kurils
. Londra.
Krașennicov, S. (
1786
).
Описание земли Камчатки
. Sankt-Petersburg.
Margolina, A. (
2007
).
„Куда изчезают каланы?”
Unde dispar vidrele de mare?
Наука и жизнь
(în rusă) (8)
. Accesat în
1 noiembrie 2019
„Sea Otter”
. Defenders of Wildlife
. Accesat în
1 decembrie 2007
Reșotkin, V. V.; Șidlovskaia, N. N. (
1947
). „Акклиматизация морской выдры или калана”.
«Калан»
. Editura direcției generale a rezervațiilor naturale din Sovietul de Miniștri al Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, Moscova.
Șidlovskaia, N. N. (
1947
). „Инструкция по кормлению самца калана и уходу за ним”.
«Калан»
. Editura direcției generale a rezervațiilor naturale din Sovietul de Miniștri al Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, Moscova.
Carswell, Lilian (
7 septembrie 2011
).
„Southern Sea Otter Information”
. Ventura Fish and Wildlife Service. Arhivat din
original
la
1 octombrie 2011
. Accesat în
17 ianuarie 2011
Lowry, L. F.; Pearse, J. S. (
1973
). „Abalones and sea urchins in an area inhabited by sea otters”.
Marine Biology
(23): 213–219.
Hall, K.; Schaller, G. (
1964
). „Tool-using behaviour of the Californian sea otter”.
Journal of Mammalogy
(45).
Maslanka, M. T.; Crissey, S. D. (
1998
).
„Asian Small-Clawed Otter Husbandry Manual. Chapter 1: Nutrition and Diet”
(PDF)
(în engleză). D. Lombardi and J. O'Connor, Eds. American Association of Zoos and Aquariums
. Accesat în
24 ianuarie 2013
nefuncțională
Waxell, Sven
1940
).
Вторая Камчатская экспедиция Витуса Беринга
. Moscova.
Estes, J. A.; Palmisano, J. F. „Sea otters: their role in structuring nearshore communities”.
Science
(185): 1058–1060.
„Aquatic Species at Risk - Species Profile - Sea Otter”
. Fisheries and Oceans Canada
. Accesat în
29 noiembrie 2007
Kornev, S. I.; Burkanov, V. N.; Bednîh, A. M. (
1986
). „Хищничество бурых медведей на лежбищах каланов”.
Tezele rapoartelor celei de-a IX-a adunări unionale pentru studierea, protecția și utilizarea rațională a mamiferelor marine
. Arhanghelsk.
Kornev, S. I. (
1987
). „Хищничество бурых медведей на лежбищах каланов”.
Situația actuală, perspectivele studierii, protecției și reglării raționale a populației de vidre de mare din regiunea Kamceatka. Materiale ale primei adunări zonale
. Petropavlovsk-Kamceatski.
Tihmenev, P. (martie 1861).
Исторический обзор Российско-Американской компании и действия её до настоящего времени
. Sankt-Petersburg.
Brass, E. (
1911
).
Aus dem Reiche der Pelze, Bd III
. Berlin.
Shee, Kendall (
7 aprilie 2011
).
„Biologists Track Sea Otter Decline”
. Arhivat din
original
la
11 februarie 2012
. Accesat în
17 ianuarie 2012
Larson, S.; Jameson, R.; Etnier, M.; Flemings, M.; Bentzen, P. (
2002
). „Loss of genetic diversity in sea otters (Enhydra lutris) associated with the fur trade of the 18th and 19th centuries”.
Molecular Ecology
(11): 1899–1903.
Long, J. A.; Larson, S. E.; Wasser, S. K. (
1996
).
„Safeguarding Diversity: Challenges in Developing a Genome Resource Bank for the California Sea Otter”
Endangered Species Updated
13
(12). Arhivat din
original
la
2 ianuarie 2008
. Accesat în
29 februarie 2008
Fischer, E. M. (
1939
). „Habits of the southern sea otter”.
Journal of Mammalogy
20
Murie, O. (
1940
). „Notes on the sea otter”.
Journal of Mammalogy
21
(2).
Leapunova, R. G. (
1963
). „Музейные материалы по алеутам”.
Culegeri ale muzeului de antropologie și etnografie a Academiei de Științe a URSS
XXI
Bibliografie
modificare
modificare sursă
Naumova, S. P.; Cuzeakina, A. P. (
1971
).
Жизнь животных, том 6. Млекопитающие или звери
. Moscova: «Просвещение».
Barabaș-Nikiforov, N. I. (
1947
). „Калан (Enhydra lutris L.), его биология и вопросы хозяйства”.
«Калан»
. Moscova: Editura direcției generale a rezervațiilor naturale din Sovietul de Miniștri al Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse.
Barabaș-Nikiforov, I. I.; Makarov, S. V.; Nikolaev, A. M. (
1968
).
Калан (морская выдра)
. Leningrad: «Наука».
Cousteau, Jacques-Yves
; Paccale, I. (
1983
).
Лососи, бобры, каланы
. Sankt-Petersburg: Editura Hidrometeorologiei.
Diojkin, V. V.; Makarov, S. V. (
1968
).
Каланы возвращаются на берег
. Moscova: «Мысль».
Legături externe
modificare
modificare sursă
Wikispecies
Wikispecies
conține informații legate de
Vidră de mare
Commons
Wikimedia Commons
conține materiale multimedia legate de
Vidră de mare
Video în direct al unei vidre de mare– Vancouver Aquarium
Vidre de mare ținându-se de lăbuțe
– un filmuleț popular de pe
en
Informații și fotografii despre craniul vidrei de mare
Speciile extante din ordinul
Carnivora
Regn:
Animalia
Încrengătură:
Chordata
Clasă:
Mammalia
Infraclasă:
Eutheria
Supraordin:
Laurasiatheria
Subordinul
Feliformia
Nandiniidae
Nandinia
Civetă de palmieri (
N. binotata
Herpestidae
(Manguste)
Atilax
A. paludinosus
Bdeogale
Mangustă cu coada stufoasă (
B. crassicauda
Mangustă a lui Jackson (
B. jacksoni
Mangustă cu picioare negre (
B. nigripes
Crossarchus
C. alexandri
C. ansorgei
C. obscurus
C. platycephalus
Cynictis
Mangustă galbenă (
C. penicillata
Dologale
Mangustă tropicală (
D. dybowskii
Helogale
H. hirtula
Mangustă pitică sudică (
H. parvula
Herpestes
H. flavescens
Mangustă egipteană (
H. ichneumon
H. ochracea
H. pulverulenta
H. sanguinea
Ichneumia
Mangustă cu coadă albă (
I. albicauda
Liberiictus
Kușiman liberian (
L. kuhni
Mungos
M. gambianus
Mangustă zebrată (
M. mungo
Paracynictis
P. selousi
Rhynchogale
Kafundi (
R. melleri
Suricata
Suricată (
S. suricatta
Urva
U. auropunctata
U. brachyura
Mangustă Mungo (
U. edwardsi
U. fusca
Mangustă javaneză (
U. javanica
U. semitorquata
U. smithii
Mangustă a crabilor (
U. urva
Mangustă cu gât dungat (
U. vitticolla
Xenogale
X. naso
Hyaenidae
(Hiene)
Crocuta
Hienă pătată (
C. crocuta
Hyaena
Hienă vărgată (
H. hyaena
Parahyaena
Hienă brună (
P. brunnea
Proteles
Lup de pământ (
P. cristata
Felidae
Familie largă listată mai jos
Viverridae
Familie largă listată mai jos
Eupleridae
Familie mică listată mai jos
Familia
Felidae
Felinae
Acinonyx
Ghepard (
A. jubatus
Caracal
Pisică aurie africană (
C. aurata
Caracal (
C. caracal
Catopuma
Pisică borneană (
C. badia
Pisică a lui Temminck (
C. temminckii
Felis
F. bieti
Pisică domestică (
F. catus
Pisică de stuf (
F. chaus
Pisică sălbatică africană (
F. lybica
Pisică de deșert (
F. margarita
Pisică cu picioare negre (
F. nigripes
Pisică sălbatică europeană (
F. silvestris
Herpailurus
Jaguarundi (
H. yagouaroundi
Leopardus
Pisică de pampas (
L. colocola
Pisică a lui Geoffroy (
L. geoffroyi
Pisică chiliană (
L. guigna
L. guttulus
Pisică andină (
L. jacobita
Ocelot (
L. pardalis
Pisică pitică (
L. tigrinus
Margay (
L. wiedii
Leptailurus
Serval (
L. serval
Lynx
Râs canadian (
L. canadensis
Râs eurasiatic (
L. lynx
Râs iberic (
L. pardinus
Râs roșu (
L. rufus
Otocolobus
Manul (
O. manul
Pardofelis
Pisică marmorată (
P. marmorata
Prionailurus
Pisică leopard (
P. bengalensis
P. javanensis
Pisică cu capul turtit (
P. planiceps
Pisică pătată (
P. rubiginosus
Pisică pescar (
P. viverrinus
Puma
Pumă (
P. concolor
Pantherinae
Panthera
Leu (
P. leo
Jaguar (
P. onca
Leopard (
P. pardus
Tigru (
P. tigris
Leopard al zăpezilor (
P. uncia
Neofelis
N. diardi
Leopard de copac (
N. nebulosa
Prionodontidae
Prionodon
P. linsang
P. pardicolor
Familia
Viverridae
Paradoxurinae
Arctictis
Binturong (
A. binturong
Arctogalidia
Civetă dungată de palmieri (
A. trivirgata
Macrogalidia
Civetă de Celebes (
M. musschenbroekii
Paguma
Civetă himalaiană (
P. larvata
Paradoxurus
Musong pătat (
P. hermaphroditus
P. jerdoni
P. zeylonensis
Hemigalinae
Chrotogale
Civetă a lui Owston (
C. owstoni
Cynogale
Civetă vidră (
C. bennettii
Diplogale
Mangustă borneană (
D. hosei
Hemigalus
Civetă dungată (
H. derbyanus
Viverrinae
Civettictis
Civetă africană (
C. civetta
Viverra
V. civettina
V. megaspila
V. tangalunga
Zibetă (
V. zibetha
Viverricula
Civetă mică indiană (
V. indica
Genettinae
Genetta
(Genete)
G. abyssinica
G. angolensis
G. bourloni
G. cristata
Genetă comună (
G. genetta
G. johnstoni
G. letabae
Genetă ruginie (
G. maculata
G. pardina
G. schoutedeni
G. piscivora
G. poensis
G. servalina
Genetă Haussa (
G. thierryi
Genetă de Cap (
G. tigrina
G. victoriae
Genetă cu pete mici (
G. felina
Poiana
P. richardsonii
P. leightoni
Familia
Eupleridae
Euplerinae
Cryptoprocta
Pisică fossa (
C. ferox
Eupleres
Falanuc mic (
E. goudotii
E. major
Fossa
Civetă malgașă (
F. fossana
Galidiinae
Galidia
Mangustă madagascariană (
G. elegans
Galidictis
G. fasciata
G. grandidieri
Mungotictis
Mangustă cu dungi înguste (
M. decemlineata
Salanoia
Mangustă cu coadă cafenie (
S. concolor
S. durrelli
Subordinul
Caniformia
(cont. mai jos)
Ursidae
(Urși)
Ailuropoda
Panda mare (
A. melanoleuca
Helarctos
Urs malaez (
H. malayanus
Melursus
Urs buzat (
M. ursinus
Tremarctos
Urs cu ochelari (
T. ornatus
Ursus
Urs negru american (
U. americanus
Urs brun (
U. arctos
Urs polar (
U. maritimus
Urs negru asiatic (
U. thibetanus
Mephitidae
Sconcși
Conepatus
(Sconcși cu
rât de porc)
Surillo (
C. chinga
Sconcs de Patagonia (
C. humboldtii
C. leuconotus
C. semistriatus
Mephitis
Sconcs cu coadă lungă (
M. macroura
Sconcs dungat (
M. mephitis
Mydaus
Bursuc malaez (
M. javanensis
Bursuc palawanez (
M. marchei
Spilogale
(Sconcși pătați)
S. angustifrons
S. gracilis
S. putorius
Sconcs pitic pătat (
S. pygmaea
Procyonidae
(Ratoni, coati, olingo)
Bassaricyon
(Olingo)
B. alleni
Olingo cu coadă stufoasă (
B. gabbii
B. medius
B. neblina
Bassariscus
Pisică cu coadă inelată (
B. astutus
Pisică mexicană cu coadă inelată (
B. sumichrasti
Nasua
(inclusiv
coati
Coati cu nas alb (
N. narica
Coati cu coada inelată (
N. nasua
Nasuella
(inclusiv
coati
N. meridensis
N. olivacea
Potos
Kinkaju (
P. flavus
Procyon
Urs spălător mâncător de raci (
P. cancrivorus
Raton din America de Nord (
P. lotor
P. pygmaeus
Ailuridae
Ailurus
Panda roșu (
A. fulgens
Subordinul
Caniformia
(cont. mai sus)
Otariidae
(Foci cu urechi)
(include
focile cu blană
și
leii de mare
(inclusiv
pinipede
Arctocephalus
Otarie sud-americană (
A. australis
Otarie neozeelandeză (
A. forsteri
Otarie de Galapagos (
A. galapagoensis
Otarie antarctică (
A. gazella
Otarie de Juan Fernandez (
A. philippii
Otarie sud-africană (
A. pusillus
Otarie de Guadalupa (
A. townsendi
Otarie subantarctică (
A. tropicalis
Callorhinus
Otarie a lui Pribilof (
C. ursinus
Eumetopias
Leu de mare al lui Steller (
E. jubatus
Neophoca
Leu de mare australian (
N. cinerea
Otaria
Leu de mare sud-american (
O. flavescens
Phocarctos
Leu de mare neozeelandez (
P. hookeri
Zalophus
Leu de mare californian (
Z. californianus
Leu de mare din Galapagos (
Z. wollebaeki
Odobenidae
(inclusiv
pinipede
Odobenus
Morsă (
O. rosmarus
Phocidae
(Foci fără urechi)
(inclusiv
pinipede
Cystophora
Focă cu creastă (
C. cristata
Erignathus
Focă bărboasă (
E. barbatus
Halichoerus
Focă cenușie (
H. grypus
Histriophoca
Focă panglică (
H. fasciata
Hydrurga
Focă leopard (
H. leptonyx
Leptonychotes
Focă a lui Weddell (
L. weddellii
Lobodon
Focă mâncătoare de crabi (
L. carcinophagus
Mirounga
(Elefanți de mare)
Elefant de mare boreal (
M. angustirostris
Elefeant de mare sudic (
M. leonina
Monachus
Focă cu burtă albă (
M. monachus
Neomonachus
Focă de Hawaii (
N. schauinslandi
Ommatophoca
Focă a lui Ross (
O. rossi
Pagophilus
Focă de Groenlanda (
P. groenlandicus
Phoca
Focă de Pacific (
P. largha
Focă obișnuită (
P. vitulina
Pusa
Focă de Caspica (
P. caspica
Focă inelată (
P. hispida
Focă de Baikal (
P. sibirica
Canidae
Familie largă listată mai jos
Mustelidae
Familie largă listată mai jos
Familia
Canidae
(include
câinii
Atelocynus
Câine cu urechi mici (
A. microtis
Canis
Șacal auriu (
C. aureus
Câine domestic (
C. familiaris
Coiot (
C. latrans
Lup șacal (
C. lupaster
Lup (
C. lupus
C. lycaon
Lup roșu (
C. rufus
Lup abisinian (
C. simensis
Cerdocyon
Vulpe de savană (
C. thous
Chrysocyon
Lup cu coamă (
C. brachyurus
Cuon
Câine sălbatic indian (
C. alpinus
Lupulella
Șacal dungat (
L. adustus
Șacal cu spatele negru (
L. mesomelas
Lycalopex
Vulpe roșie sud-americană (
L. culpaeus
Vulpe a lui Darwin (
L. fulvipes
Vulpe mică gri sud-americană (
L. griseus
Vulpe de pampas (
L. gymnocercus
L. sechurae
L. vetulus
Lycaon
Câine sălbatic african (
L. pictus
Nyctereutes
Câine enot (
N. procyonoides
N. viverrinus
Otocyon
Vulpe cu urechi mari (
O. megalotis
Speothos
Câine al tufișurilor (
S. venaticus
Urocyon
Vulpe cenușie de câmp (
U. cinereoargenteus
U. littoralis
Vulpes
Vulpi
Vulpe bengaleză (
V. bengalensis
Vulpe a lui Blanford (
V. cana
Vulpe sud-africană (
V. chama
Vulpe de stepă (
V. corsac
V. ferrilata
Vulpe polară (
V. lagopus
Vulpe cu urechi lungi (
V. macrotis
Vulpe palidă (
V. pallida
V. rueppelli
Vulpe de prerie (V. velox)
Vulpe roșie (
V. vulpes
Fenec (
V. zerda
Familia
Mustelidae
Helictidinae
(Bursuci-nevăstuici)
Melogale
M. cucphuongensis
M. everetti
M. moschata
M. orientalis
M. personata
M. subaurantiaca
Guloninae
(Jderi și glutoni)
Eira
Nevăstuică cu capul cenușiu (
E. barbara
Gulo
Gluton (
G. gulo
Martes
(Jderi)
Jder american (
M. americana
M. caurina
Jder cu gâtul galben (
M. flavigula
Jder de piatră (
M. foina
M. gwatkinsii
Jder de copac (
M. martes
M. melampus
Samur (
M. zibellina
Pekania
Jder pescar (
P. pennanti
Ictonychinae
(Nevăstuici și dihori
africani și grizoni)
Galictis
G. cuja
G. vittata
Ictonyx
Nevăstuică pătată nord-africană (
I. libycus
Dihor dungat african (
I. striatus
Lyncodon
Nevăstuică patagoniană (
L. patagonicus
Poecilogale
Nevăstuică dungată africană (
P. albinucha
Vormela
Dihor pătat (
V. peregusna
Lutrinae
(Vidre)
Aonyx
Vidră africană fără gheare (
A. capensis
Vidră orientală cu gheare scurte (
A. cinereus
A. congicus
Enhydra
Vidră de mare (
E. lutris
Hydrictis
Vidră cu gât pătat (
H. maculicollis
Lontra
Vidră americană (
L. canadensis
Lutră de mare sud-americană (
L. felina
Vidră cu coadă lungă (
L. longicaudis
Lutră chiliană (
L. provocax
Lutra
Vidră de râu (
L. lutra
Vidră de Sumatra (
L. sumatrana
Lutrogale
Vidră indiană (
L. perspicillata
Pteronura
Vidră uriașă (
P. brasiliensis
Melinae
(Bursuci eurasiatici)
Arctonyx
A. albogularis
A. collaris
A. hoevenii
Meles
M. anakuma
Bursuc mic (
M. canescens
Bursuc de nisip (
M. leucurus
Bursuc european (
M. meles
Mellivorinae
Mellivora
Bursuc de miere (
M. capensis
Mustelinae
(Nevăstuici și nurci)
Mustela
Nevăstuici
și
dihori domestici
M. aistoodonnivalis
Nevăstuică altaică (
M. altaica
Hermină (
M. erminea
Dihor de stepă (
M. eversmannii
Dihor domestic (
M. furo
M. haidarum
M. itatsi
M. kathiah
Nurcă europeană (
M. lutreola
M. lutreolina
Dihor cu labe negre (
M. nigripes
Nevăstuică mică (
M. nivalis
M. nudipes
Dihor european (
M. putorius
Hermelină americană (
M. richardsonii
Nevăstuică siberiană (
M. sibirica
M. strigidorsa
Neogale
N. africana
N. felipei
Nevăstuică cu coadă lungă (
N. frenata
Nurcă americană (
N. vison
Taxidiinae
Taxidea
Bursuc american (
T. taxus
Identificatori taxonomici
Wikidata
Q41407
Wikispecies
Enhydra lutris
ADW
Enhydra_lutris
BOLD
103566
EoL
46559130
Fossilworks
46078
GBIF
2433670
iNaturalist
41860
IRMNG:
10198728
ITIS
180547
IUCN
7750
MSW
14001090
NCBI
34882
Species+
7275
WoRMS
242598
Această specie este pe cale de dispariție și a fost inclusă în
lista roșie a IUCN
Adus de la
Categorii
Specii amenințate
Specii conform listei roșii IUCN
Articole de calitate
Lutrinae
Mamifere marine
Animale care folosesc unelte
Fauna Extremului Orient
Taxoni clasificați de Carl Linnaeus
Categorii ascunse:
Articole cu surse în limba rusă (ru)
Articole cu surse în limba engleză (en)
Pagini cu legături externe nefuncționale
Pagini care folosesc argumente duplicate în apelarea formatelor
Taxonbars without from parameter
Pagini cu hărți
Vidră de mare
Adăugare subiect